Unde s-au bătut, de fapt, borșenii cu tătarii în 1717? O placă de bronz spune „în acest loc”. O hartă militară austriacă din anii 1780 spune „aici”, cu patru kilometri mai jos pe vale.
Pe drumul care coboară din Pasul Prislop spre Borșa, două forme de beton alb stau pe o platformă în trepte din piatră de râu. Pe una dintre ele, sub un basorelief de bronz cu o scenă de luptă, o placă spune: „În acest loc borșenii iubitori ai gliei străbune prin luptă eroică în anul 1717 au zdrobit hoardele năvălitoare ale tătarilor.”
Cu aproape două sute de ani înaintea monumentului, un ofițer austriac scrisese același lucru, de mână, pe o hartă militară: „sind hier”, „aici”. Doar că „aici”-ul lui se află cu patru kilometri mai jos pe vale.
Despre trecătoare circulă o istorie lungă: un drum roman, drumul pe care Dragoș ar fi coborât în Moldova, un drum al sării, o horă despre care se scrie că e atestată din 1373. Documentele spun o poveste mai scurtă și mai ciudată. Nicio sursă consultată nu leagă pasul de romani, de Dragoș sau de sare. Drumul nu are un act de naștere cunoscut, ci doar o dată de modernizare: 1981. Hora e din 1968. Iar lupta pe care o comemorează placa de bronz e notată pe hartă în alt loc.
În schimb, arhivele militare arată două momente în care armatele și-au pus toată greutatea pe această șa: vara lui 1916 și toamna lui 1944.
Șaua stă la 1.416 metri, între Munții Rodnei și Munții Maramureșului. DN18 urcă din Borșa pe serpentine, trece pe lângă un obelisc de beton și coboară spre Cârlibaba, în Bucovina. Sub pas izvorăște Vișeul. De partea cealaltă, apele pleacă spre Bistrița Aurie. Aici se despart bazinul Tisei și cel al Siretului.
„În acest loc”
În august 1717, o oaste tătară intră în Transilvania prin Pasul Rodnei, jefuiește și se retrage spre nord, prin Maramureș. Istoricul militar maghiar József Bánlaky reconstituie drumul coloanei principale: pe 3 septembrie ajunge la Borșa, iar pe 4 septembrie încearcă să treacă prin strâmtoarea „Sztrimtura”, „care duce din valea Vișeului în valea Bistriței Aurii”. O găsește baricadată de maramureșeni, conduși de preotul din Borșa Lupu Șandru. Tătarii încearcă să-și taie drum cu orice preț și pierd acolo, scrie József Bánlaky, jumătate din oaste. Din toată expediția, mai mult de jumătate dintre oameni și cai nu se mai întorc acasă.
Anul și autorul monumentului nu apar în sursele consultate. Singura sursă găsită care îl datează, site-ul de istorie militară Rumania Military, îl pune „la finele anilor ’70, în plin «avânt revoluționar»”. Erau anii în care propaganda lui Nicolae Ceaușescu scotea în față voievozii și eroii locali pentru că „totdeauna s-au luptat cu dușmanii”, cum explică istoricul Matei Gheboianu. Placa vorbește aceeași limbă: „glia străbună”, „hoardele năvălitoare”.
„Sind hier”
Între 1782 și 1785, ofițerii Ridicării topografice iosefine, prima cartare militară a Ungariei, au trecut și pe Vișeul superior. Pe foaia lor au desenat trei case de pază, „Wachthaus”, două dintre ele la ieșirea din Borșa spre pas. Pe malul râului, unde valea largă a Borșei se strânge, au scris de mână, pe cinci rânduri: „Ao 1717 sind hier 15000 Tartaren von denen Inwohnern geschlagen worden”. Adică: „În anul 1717, aici au fost bătuți de locuitori 15.000 de tătari.”
Chiar sub notă, cartograful a trecut și numele locului: „Strimtura”. E numele pe care îl dă și József Bánlaky strâmtorii unde au fost opriți tătarii. Cele două surse nu sunt neapărat independente, pentru că istoricul a putut lucra pe aceleași arhive austriece. Dar arată spre același loc. Cifra de 15.000 e a cartografului și nu o confirmă nicio altă sursă consultată.
Măsurată pe harta georeferențiată de Arcanum, nota stă la aproximativ 4 kilometri vest de monument, în linie dreaptă. Asemenea hărți nu au bază geodezică. În georeferențierea veche a provinciilor mari, eroarea ajungea la un kilometru sau doi. Cu metoda nouă, coboară la 100–200 de metri. Diferența dintre notă și monument e mai mare decât oricare dintre ele.
Cartograful scria la aproximativ 65 de ani după luptă. Poate că mai trăiau oameni care o văzuseră. Monumentul a fost ridicat la mai bine de două secole după ea. Arheologul Bogdan Bobînă, de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, a semnalat nepotrivirea încă din 2015. În 2014 căutase pe teren urmele luptei și nu găsise artefacte din ea.
Nici data nu se potrivește. Borșa comemorează lupta pe 17 septembrie, la monument. Sursele istorice o pun pe 3–4 septembrie, iar harta, cu patru kilometri mai jos.
Un drum fără act de naștere
Cea mai veche urmă de om găsită în șa nu e un drum, ci câteva unelte de piatră. Bogdan Bobînă a găsit primele două în 2012, pe pârtia de schi, la 1.395 de metri, probabil din paleoliticul superior. Ele arată că oamenii au urcat aici foarte devreme. Nu arată pe unde și nici de ce.
Nici legea, nici bugetul, nici inginerul care au făcut din poteca peste Prislop un drum pentru căruțe nu apar în sursele cunoscute. Nici enciclopedia imperială Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild nu dă o dată. Volumul despre Bucovina, din 1899, descrie „drumul de munte care duce prin Kirlibaba în Ungaria” ca pe o bijuterie a lumii carpatice, acolo unde pădurile virgine ale Maramureșului dau de cele ale Bucovinei.
Pe drumul acesta, granița nu trecea prin pas. Din 1775 până în 1918, hotarul dintre Bucovina austriacă și Ungaria stătea mai jos, la Cârlibaba. În 1911, pastorul evanghelic din Iacobeni, Carl Frankendorfer, descria satul „încă în Bucovina, dar la granița imediată cu Ungaria și Transilvania”. Cârlibaba era pe malul stâng al Bistriței Aurii, Lajosfalva, adică Ludwigsdorf, pe cel drept. Între ele, „un pod mai mare”.
Harta militară austriacă la scara 1:75.000, corectată până la 4 aprilie 1914, arată deja o șosea desenată cu linie dublă, cu serpentine largi pe versantul Borșei. În șa, la cota 1413, două litere: „WH”. Pe hărțile austriece, abrevierea înseamnă de obicei Wirtshaus, han. E cel mai vechi indiciu cunoscut al unui han în pas.
1916: „o linie de rocadă foarte importantă”
În ianuarie 1915, circa 2.200 de legionari polonezi din Brigada a II-a coboară din tren la Borșa — „ultima stație pe partea ungară” — și urcă pe jos peste Prislop, la aproape minus 30 de grade, spre lupta de la Kirlibaba. Istoricul Aleksander Smoliński a reconstituit traseul din documentele poloneze.
În iunie 1916, ofensiva generalului Aleksei Brusilov împinge frontul austro-ungar din aproape toată Bucovina, până la Bistrița Aurie. Pe 24 iunie, Comandamentul Suprem de la Teschen îi cere generalului-colonel Karl von Pflanzer-Baltin, comandantul Armatei a 7-a, să oprească rușii „în cel mai rău caz pe trecătorile Prislop, Rotunda și Bârgău”. Prislopul era una dintre cele trei porți spre Transilvania și Ungaria de Nord.
Pe 16 iulie, trupe rusești trec creasta de graniță la nord de șa și ajung seara în fața Băii Borșa. A doua zi, un batalion austro-ungar e adus cu camioane, de la Iacobeni, peste șaua Prislopului. Comandamentul superior ezita să arunce o divizie întreagă în munți. Karl von Pflanzer-Baltin insistă: trebuie apărată „șoseaua Kirlibaba–șaua Prislopului–Vișeu de Sus, o linie de rocadă foarte importantă a Armatei a 7-a”, adică drumul pe care trupele puteau fi mutate de-a lungul frontului. Pe 18 iulie disputa se stinge singură: rușii plecaseră „sub protecția ceții”.
Frontul s-a fixat apoi la est de Cârlibaba, până în vara lui 1917, iar pasul a rămas în spatele lui. Între Borșa și Iacobeni, armata a construit o cale ferată îngustă de 77–80 de kilometri, cu mii de prizonieri ruși. A fost demontată în 1930–1931. În șa a rămas un cimitir militar cu 136 de soldați, români, germani, polonezi și ruși.
1944: fortul care n-a căzut
După Dictatul de la Viena, din august 1940, Borșa și Cârlibaba Nouă trec la Ungaria. Granița revine pe podul de peste Bistrița Aurie. Batalionul 2 grăniceri maghiar își mută comanda la Borșa, cu o misiune scrisă în trei cuvinte: „a borsai-hágó lezárása”, închiderea pasului. Pe muntele Priszlop, la cota 1414, se construiește un fort al Liniei Árpád, șirul de fortificații maghiare din Carpații de Nord-Est. Linia era un lanț de baraje de vale, scrie istoricul Szabó József János, cu o singură excepție: fortul de pe Borsai-hágó, cum numeau maghiarii Prislopul.
În mai 1944, evreii din Borșa, 2.486 din cei 11.230 de locuitori ai Borșei la recensământul din 1930, sunt strânși în ghetoul de la Vișeu de Sus și deportați la Auschwitz. În 1947, la Borșa mai trăiau 395.
Ce s-a întâmplat la fort în toamnă știm aproape numai din memoriile căpitanului maghiar Éltető Gábor, păstrate în arhiva militară de la Budapesta și citate de Szabó József János în monografia Liniei Árpád. Pe 23 septembrie, compania lui ajunge, prin Borșa, în fortul de pe Priszlop-tető. De la începutul lui octombrie, fortul e atacat din est și nord-est „cu forțe de peste o divizie” și respinge toate atacurile. Pe 12 octombrie vine ordinul de retragere prin Borsafüred, adică Băile Borșa, spre Sighet. Nu din cauza pierderilor de pe munte, ci pentru că frontul cădea mai la sud, în Secuime.
Am căutat și partea sovietică, jurnalele de operații ale unităților care au atacat din Bucovina, dar nu le-am găsit disponibile online. Relatarea rămâne, deocamdată, a unei singure tabere, iar „peste o divizie” e cifra ei.
Drumul de retragere spre Sighet trecea prin Moisei. Pe 14 octombrie 1944, două zile după ce fortul a fost părăsit, trupe maghiare în retragere împușcă acolo 29 de țărani români aduși din lagărele de muncă de la Vișeu de Sus, alături de trei evrei. Sighetul e eliberat pe 17 sau 18 octombrie.
Ce a rămas și ce s-a adăugat
După 1945, pasul devine ce este și azi, o limită de județ. În august 1968, folcloristul Nicoară Timiș, născut la Borșa și director al Centrului Județean de Îndrumare a Creației Populare Maramureș, organizează prima Horă la Prislop, o sărbătoare a maramureșenilor, bucovinenilor și năsăudenilor. În 2022 s-a ținut ediția a 50-a, deci festivalul a sărit peste câțiva ani. Presa scrie că hora ar fi „atestată din 1373” sau „din 1738”. Niciuna dintre sursele găsite nu citează documentul.
Pe 13 august 2000 s-a pus piatra de temelie a Mănăstirii Prislop, chiar în șa. Biserica de zid a fost sfințită în 2015. Nu e mănăstirea lui Arsenie Boca: aceea e în Țara Hațegului, în județul Hunedoara, unde a slujit și unde e înmormântat. „Prislop” e un substantiv comun, pe care dicționarul îl definește ca „pas în formă de șa, situat la înălțime”. Poartă același nume sate, vârfuri și pâraie din mai multe județe.
Pe șa, obeliscul de lângă Cabana Alpina are și el o plăcuță, scrisă cu negru pe fond alb. Nu pomenește nicio bătălie și niciun „aici”. În iulie 1979, Scînteia anunța că, „datorită lucrărilor de modernizare a DN 18”, circulația era întreruptă pe sectorul Borșa–Prislop–Cîrlibaba. Plăcuța spune că „modernizarea D.N. 18 Prislop–Cîrlibaba–Iacobeni s-a terminat în anul 1981” și dă numele proiectantului, IPTANA București.
Dintre cele două plăci de pe drum, e cea care spune ceva ce se poate verifica.
Fotografii realizate pe 24 și 25 iunie 2026, cu drona și de la sol. Textul se sprijină pe documente și hărți de arhivă. Am cerut Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș detalii despre monument și despre descoperirile arheologice și vom reveni cu răspunsul.
