Un drum · Neamț · Cheile Bicazului
Aproape 56,5 kilometri între Bicaz și Gheorgheni, prin Cheile Bicazului și pe lângă Lacu Roșu, pe o vale care muta marfă cu mult înainte să existe asfalt. Ce cobora pe aici și ce urcă astăzi.
---
În 1929, preotul și arheologul Constantin Matasă publică „Călăuza județului Neamț" — un ghid de călătorie, cum li se spunea atunci ghidurilor. În el dă două distanțe pentru același loc. De la Piatra Neamț la Cheile Bicazului sunt 54 de kilometri prin Bicazu Ardelean și 150 prin Tulgheș și Gheorgheni. Apoi explică de ce: „Cine poate merge pe jos 7—8 km., poate merge la Cheile Bicazului prin Bicazul Ardelean; cine însă nu poate merge pe jos, fiind slab sau în vârstă, e de preferat să ia drumul prin Tulgheș-Ghiorghieni." În 1929, așadar, ca să ajungi în chei dinspre Moldova, tot coborai din trăsură.
Astăzi drumul există, se numește DN12C și are, în inventarul oficial, 56,482 kilometri. Ocolul pe care îl recomanda Matasă a rămas în picioare — e ruta de deviere pe care o indică autoritățile ori de câte ori se închide defileul, pe DN15, prin Poiana Largului, Borsec și Toplița — și e cu aproape o sută de kilometri mai lung. Diferența asta ajută să înțelegi presiunea pusă pe un drum de munte cu o bandă pe sens.
Ce cobora înainte de asfalt
Valea a mutat marfă înainte de drum, numai că o muta la vale și pe apă. În 1891 și 1892, pe domeniul lui Urmánczy Nándor, care avea acolo în jur de 16.000 de iugăre de pădure, a fost construit un jgheab de plutire: pornea de la Șugău, trecea prin cheile Bicăjelului, apoi prin Cheile Bicazului și ducea lemnul până în Bistrița — de unde mergea mai departe pe Siret și pe Dunăre, până la Marea Neagră. Un uluc lat între 0,80 și 1,60 metri, adânc de 60–70 de centimetri, cu o pantă de un metru la kilometru.
Raportul unui inspector silvic din 1897 îi dă 49 de kilometri; sursele moderne consideră realiste 28 până la 30. La sfârșitul secolului al XIX-lea, din bazinul Giurgeului ieșeau anual peste 100.000 de metri cubi de cherestea, iar jgheabul era una dintre căile pe care ieșea. În 1879, în plasa Gheorgheni tăiau lemnul 125 de ferăstraie de apă. Marfa se despărțea după destinație: dulapi de podea mergeau în România, rame de sită la Budapesta. Lemnul de rezonanță — cel din care se fac piane — mergea la Berlin, la Paris și la Londra. În 1904, când l-a fotografiat Gencsy Zoltán, jgheabul nu mai funcționa. Valea a avut însă șină înainte să aibă asfalt: în 1885 s-a construit aici o cale ferată forestieră pentru lemnul de pe Bicaz — după un istoric al domeniului, prima din Moldova.
Ce urcă astăzi
Un secol, valea a trimis lemnul în jos — pe apă, pe șină, apoi pe asfalt — până la Berlin, la Paris și la Londra. Astăzi marfa vine în sens invers: urcă dinspre Bicaz și se oprește pe marginea drumului, la tarabele dintre kilometrii 27 și 32.
Pe cei șapte sau opt kilometri, drumul are o bandă pe sens și pereți la câțiva metri de oglinzi. Limita e 30 la oră, iar în dreptul barăcilor de lemn cu marfă de suvenir stă triunghiul cu căderi de pietre. Administrația parcului cere de ani buni mutarea comercianților, iar un proiect de relocare a tarabelor în module standardizate a rămas pe hârtie. La ora opt seara barăcile sunt închise și pe asfaltul ud nu mai trece aproape nimeni.
Unul dintre punctele expuse se numește Șura și e la kilometrul 31. Acolo, pe 10 august 2022, o piatră desprinsă din versant a lovit în cap un turist oprit la tarabe. În aprilie 2026 s-a dat, din nou, o atenționare privind riscul de căderi de pietre în zonă.
Restricții pentru traficul greu sunt documentate aici cel puțin din 2010, când autoritățile din Harghita puneau filtre de poliție la Gheorgheni ca să întoarcă din drum camioanele. În 2022, directorul parcului estima că prin chei trec zilnic „cel puțin câteva zeci" de vehicule de mare tonaj și spunea că vibrațiile lor contribuie la desprinderea pietrelor. Câte trec exact nu se știe: nu există o cifră publică de trafic pe acest sector.
La sfârșitul lui mai 2025, după ce un zid de sprijin s-a prăbușit în albia Bicazului la kilometrul 33+940, comitetul județean pentru situații de urgență a decis ca, din 2 iunie, timp de treizeci de zile, să nu mai treacă vehiculele de peste treisprezece tone, cu excepția celor de intervenție. Lucrările de consolidare s-au încheiat pe 25 iulie 2026, iar circulația a fost reluată fără restricții.
Ruta ocolitoare indicată e aceeași: aproape o sută de kilometri în plus. De aceea trece prin chei tot ce trece. Nu sunt varianta pitorească, sunt varianta scurtă.
Într-o altă țară
Tot ce a coborât pe aici înainte de 1918 a plecat dintr-o altă țară. Cheile Bicazului, Lacu Roșu și satele de pe valea superioară — Bicazu Ardelean, Bicaz-Chei, Dămuc — țineau de comitatul Ciuc, în Ungaria. Granița cu Regatul României trecea în aval, la intrarea în Bicazul de azi, unde o consemnare din 1867 pomenește un punct de vamă la Chisirig. Lemnul lui Urmánczy trecea, așadar, o frontieră de stat ca să ajungă în Bistrița.
Nici Unirea nu le-a mutat imediat în Moldova. Comitatul Ciuc a devenit județul Ciuc, iar satele au rămas în el: în 1938, Bicazul Ardelean era încă o comună a județului Ciuc, nu a Neamțului. Între 1940 și 1944, după Dictatul de la Viena, valea a trecut din nou sub administrație maghiară, iar la Bicazu Ardelean a staționat o companie de fortificații cu misiunea de a închide defileul. Lângă gura Bicăjelului a rămas din anii aceia un pod început și rămas neterminat, căruia i se spune și azi Podul Ungurilor. Abia din 1968, când s-au desființat regiunile, valea e în județul Neamț.
Drumul prin chei, pe bucăți
Șoseaua s-a făcut târziu și în etape, dar nu se știe, propriu-zis, când. Datele care circulă prin sursele secundare spun că a fost o potecă lărgită pentru căruțe pe la 1905, că sectorul dinspre Transilvania a fost gata în 1914 și cel dinspre Moldova abia în 1937; o revistă maghiară scrie că serpentinele au început să fie construite în 1912, în scop militar.
Tunelul, în schimb, are dată. Primul a fost săpat în 1918, prin lărgirea unui gol carstic din masiv: 68 de metri lungime, 5,70 lățime, 4,10 înălțime — cu gabarit restrâns și fără vizibilitatea necesară circulației auto. Cel de azi e construit în amonte de el și are la intrare o placă albastră pe care scrie 155 de metri.
Cât sunt de lungi Cheile Bicazului
Cheile încep la kilometrul 26,5 al drumului și se termină la 34. Alpinistul Emilian Cristea le-a împărțit în patru sectoare, iar împărțirea lui e și azi cea folosită de primăria din Bicazu Ardelean: Între chei, Polițele Bardosului, Gâtul Iadului și Sfârșitul cheilor. Gâtul Iadului ține de la kilometrul 31 la 32,2 și arată ca un canion; în maghiară i se spune Pokol tornáca, iar deasupra drumului se apleacă acolo stânca numită Turnul de Pază.
Cât sunt de lungi, sursele folosesc repere diferite. Primăria din Bicazu Ardelean, numărând de la 26,5 la 34, ajunge la șapte kilometri și jumătate. Primăria din Bicaz-Chei, vecina ei, scrie opt. Ghidurile de alpinism ale lui Emilian Cristea și Walter Kargel spun șase. Depinde unde hotărăști că încep cheile și unde se termină.
Piatra Altarului
Deasupra sectorului al doilea stă Piatra Altarului. Prima ascensiune a fost făcută pe 8 septembrie 1934 de doi brașoveni, Erwin Csallner și Waldemar Johann Goldschmidt, sub ochii câtorva sute de oameni adunați în vale.
Pe vârf a ajuns atunci doar Csallner. Goldschmidt, trecut de patruzeci de ani, s-a oprit pe ultima brână și a urcat abia în vara următoare, pe 8 iulie 1935.
Lacu Roșu și capătul dinspre Transilvania
Drumul iese din calcar la Lacu Roșu, atestat ca stațiune turistică de interes local. Lacul s-a format în vara lui 1837, când o bucată de versant a barat valea — unii autori pun alunecarea și pe seama cutremurelor din iarna următoare. Numele lacului vine de la munte, nu din legenda cu fata ucisă: Orbán Balázs scria, la 1868, că lacul a fost numit după muntele de deasupra lui, iar muntele purta numele dinainte să existe lacul.
Mai sus, șoseaua urcă la Pasul Pângărați și coboară în Depresiunea Giurgeu. În urmă rămân satele. Bicaz-Chei are peste cinci mii de oi, care vara urcă peste 1.200 de metri. Bicazu Ardelean avea 4.030 de locuitori la recensământul din 2011 și 3.236 la cel din 2021 — aproape o cincime, într-un deceniu.
Unde se termină un județ și începe altul s-a judecat, aici, vreo cincisprezece ani. În noiembrie 2024, Înalta Curte a respins și ultima cale extraordinară de atac, iar cheile au rămas ale județului Neamț. Indicatorul care desparte județele stă cu câțiva kilometri mai sus, lângă un stâlp de curent.
Pe drumul ăsta a coborât lemnul din care se făceau piane la Berlin, la Paris și la Londra. Tot ce se vinde acum pe marginea lui a urcat.
Jos, un biciclist cu bagaje pe portbagaj urcă prin chei. Nu coboară din șa.
---
