Construit de Anghel Saligny între 1885 și 1888, dinamitat de armata română pe 2 august 1917 ca să oprească înaintarea germană spre Iași, refăcut între 1921 și 1924. La 138 de ani de la inaugurarea podului Saligny, locul de la Cosmești se pregătește pentru al cincilea pod — cel nou, autorizat în mai 2026.
Pe 19 mai 2026, Ministerul Transporturilor a emis autorizația de construire pentru un pod nou peste Siret, la Cosmești, pe DN24. Lucrările au fost contractate la UMB cu patru ani în urmă; durata de execuție este de 24 de luni. După ce noul pod va fi gata, vechiul pod — folosit până atunci pentru trafic rutier și feroviar comun — va rămâne exclusiv pentru calea ferată.
E sfârșitul unui ciclu de un secol și începutul altuia. Pe locul acela, peste Siret, au stat, succesiv, patru poduri. Fiecare a venit cu o poveste la care nu se gândește multă lume atunci când trece peste el cu mașina.
Inginerul care a făcut România să stea pe fier
Numele care leagă toate aceste poduri se cheamă Anghel Saligny. Născut la Șerbănești (Galați) în 1854, școlit la Berlin și Charlottenburg, Saligny lucrează la calea ferată Buzău–Mărășești (ca parte din echipa de proiectare) și, mai târziu, construiește podul de la Cernavodă (1890–1895) — la momentul inaugurării, cel mai lung pod combinat (feroviar și rutier) din Europa continentală.
Înainte de Cernavodă, însă, e Cosmești. Aici, pe linia ferată Adjud–Tecuci–Galați (deschisă în anii 1880), Saligny e însărcinat să proiecteze podul peste Siret care va înlocui un pod de lemn existent. Proiectul e gata în 1882. Construcția durează trei ani — 1885–1888.
O premieră românească în 430 de metri de fier
Podul de la Cosmești nu e doar o lucrare de pasaj. E un șir de premiere tehnice.
E primul pod combinat feroviar-rutier din România — un pod pe două niveluri, cu calea ferată sus și șoseaua dedesubt, lung de 430 de metri. Picioarele de piatră sunt ancorate în pământ la o adâncime de 18 metri, iar pentru fundație Saligny folosește, pentru prima dată în România, metoda chesoanelor cu aer comprimat — o tehnologie folosită până atunci doar în construcția marilor poduri din Vest.
Materialul — fierul structural și elementele metalice decorative — vine de la Viena, transportat pe Dunăre până la Galați și Brăila, iar de acolo cu trenul. În presa epocii și în istoriile feroviare ulterioare e des menționat drept cel mai frumos pod feroviar din țară: feroneria ornamentală, proporțiile, dubla funcționalitate făceau din el, dincolo de utilitate, un obiect de arhitectură.
A funcționat fără probleme timp de aproape 30 de ani.
2 august 1917 — „Pe aici nu se trece"
Vara lui 1917. România e parțial ocupată: Bucureștiul, Oltenia și Muntenia sunt sub administrație germano-austro-bulgară. Familia regală, guvernul, parlamentul și armata s-au retras în Moldova, cu sediul la Iași. Pe valea Siretului se trasează ultima linie de apărare. Mareșalului german August von Mackensen, comandantul ofensivei central-imperiale, i se atribuie, în tradiția presei și a manualelor, replica „Ne vedem peste două săptămâni, la Iași" — formulă fără atestare documentară clară, dar instalată în memoria publică.
Între 24 iulie și 12 august 1917, armata română — Armata 1, comandată de generalul Eremia Grigorescu — dă bătălia de la Mărășești. Atacul german principal e îndreptat și pe culoarul Siret–Putna, către podul de la Cosmești. Pentru germani, ocuparea podului ar fi însemnat o cale de acces directă spre Tecuci și mai departe spre Iași. Pentru români, podul devine un punct de care depinde literalmente continuitatea statului.
În prima zi de august, trupele germane comandate de generalul Curt von Morgen atacă pădurea Prisaca, care apăra accesul la pod. Frontul cedează la marginea pădurii. Pe 2 august 1917, retragându-se sub presiune, armata română își dinamitează propriul pod.
E un paradox tragic: opera lui Saligny — emblema modernizării României de dinainte de război — e distrusă de mâna celor pe care îi servea, pentru ca țara să nu fie pierdută. La capătul bătăliei, frontul ține: armata germană nu reușește să treacă dincolo de Mărășești. Replica românească atribuită generalului Grigorescu — „Pe aici nu se trece" — devine, în câteva decenii, una dintre formulele-cheie ale memoriei naționale, deși provenința ei exactă (ordin de armată vs. expresie de teren preluată ulterior) e dezbătută istoriografic.
Mackensen nu ajunge la Iași.
Refăcut pe propriile picioare
După încheierea războiului, refacerea podului devine prioritate. Picioarele de piatră ale lui Saligny — ancorate la 18 metri — au rezistat dinamitării. Pe ele se așază mai întâi un pod provizoriu, cu un singur nivel comun pentru calea ferată și șosea, care intră în funcțiune rapid și deservește traficul până în 1924.
Între 1921 și 1924 se construiește, pe aceleași fundații, podul definitiv — al patrulea pod de pe acel loc (dacă numărăm și podul de lemn dinainte de Saligny). Lungimea ajunge la circa 512 metri, mai mare decât originalul. Rămâne, ca și predecesorul lui, mixt — feroviar și rutier.
Cu acest pod România intră în interbelic, traversează cel de-al Doilea Război Mondial, comunismul (cu o reabilitare consemnată în 1986), Revoluția și primele trei decenii post-1989. Mai bine de o sută de ani.
100 de ani mai târziu — încă în uz, dar la limită
Un raport tehnic din 2012 semnala că degradarea structurală a podului interbelic e avansată și că prezintă riscuri pentru siguranța circulației. Discuțiile despre un pod nou au început atunci. A durat un deceniu până la contract — și încă patru ani de la contract până la autorizația de construire, emisă la 19 mai 2026.
Noul pod va fi construit de UMB, pe DN24, pe teritoriul administrativ al orașului Tecuci și al comunei Cosmești. Termenul de execuție: 24 de luni. După ce intră în funcțiune, podul interbelic va rămâne exclusiv pentru trafic feroviar — o tranziție elegantă, în care moștenirea lui Saligny e păstrată pentru ce a fost gândită în primă instanță: să țină trenuri.
Drumul, podul, povestea
Patru poduri pe același loc, în 140 de ani. Un pod de lemn până la 1888. Podul Saligny între 1888 și 1917. Un pod provizoriu între 1917 și 1924. Podul interbelic, care va împlini un secol exact când va intra în „pensia feroviară". Iar de la sfârșitul lui 2027 — un al cincilea pod.
Fiecare dintre ele răspunde aceleiași întrebări — cum traversezi Siretul aici, ca să poți merge mai departe — și fiecare e marcat de momentul în care a fost gândit: prima industrializare, prima înfrângere militară modernă, prima reconstrucție post-război, primul deceniu de fonduri europene.
Un drum trece pe pod fără să întrebe nimic. Dar podul, dacă te oprești la el cinci minute, îți spune mai multe despre România decât o parte din manuale.
1 / 12
