Reportaj · Faună sălbatică · Argeș–Sibiu
Stau la marginea șoselei, la treizeci de centimetri de asfalt, și se uită la mașini cum trec. Nu fug, nu se ascund, nu au motiv s-o facă. Într-o singură zi de iulie am numărat zece locuri cu urși pe DN7C. Câți sunt de fapt, de ce au ajuns acolo și ce li se întâmplă mai departe — nimeni nu poate răspunde complet la niciuna dintre întrebări.
Ursul stă pe fâșia de iarbă dintre parapet și pădure, într-o poziție care nu are nimic sălbatic în ea: șezând, cu spatele rezemat de metal, cu labele din față atârnate. Se uită la mașini. Când una încetinește, ridică puțin capul. Când trece mai departe, îl lasă la loc. E o rutină, iar rutina asta e, tehnic vorbind, o boală profesională a animalului: se numește habituare, iar când la ea se adaugă și hrana primită de la om, condiționare alimentară.
Am urcat pe Transfăgărășan într-o joi, pe final de iulie 2026, în drum spre altceva — nu ca să văd urși. Am numărat zece locuri în care stăteau la marginea drumului.
Zece locuri, nu zece urși. Distincția pare pedanterie, dar este chiar miezul poveștii.
Nimeni nu știe câți sunt
Ursul brun este, în general, imposibil de identificat individual dintr-o fotografie. Nu are desenul unic al râsului, nici amprenta de pe nas a altor specii. Ca să știi câți urși distincți frecventează o porțiune de drum, ai nevoie de colare GPS, de crotalii sau de profiluri genetice.
Niciun urs de pe Transfăgărășan nu are așa ceva.
Cifrele oficiale care au circulat în ultimii ani sunt trei, provin din trei surse diferite și niciuna nu vine însoțită de o metodologie publicată: cincisprezece exemplare habituate în 2022, douăzeci și șase în 2024, douăzeci și trei în 2026. Nu sunt monotone, nu sunt comparabile între ele și nu se știe cum au fost obținute. Un animal văzut în trei locuri produce trei observații și un singur urs; în relatări, cele trei observații devin adesea trei urși.
Consecința e mai gravă decât pare. Statul român relochează și împușcă animale de pe un drum ai cărui urși nu au număr. Iar derogarea de la protecția strictă prevăzută de dreptul european — pe baza căreia se fac aceste intervenții — presupune, prin definiție, că sunt selective: că știi care exemplar e problema. Fără identificare individuală, „ursul problemă" rămâne o etichetă, nu o categorie.
Cincisprezece kilometri, nu tot drumul
A doua confuzie ține de geografie. „Urșii de pe Transfăgărășan" nu stau sus, în golul alpin, lângă lacul Bâlea. Stau jos, pe versantul argeșean, la opt-nouă sute de metri altitudine, pe porțiunea dintre Căpățâneni — satul de sub Cetatea Poenari — și barajul Vidraru.
Cifra care lămurește definitiv chestiunea e aceasta: douăsprezece din cele cincisprezece incidente soldate cu vătămare care au putut fi documentate s-au produs pe această fâșie de zece-cincisprezece kilometri de asfalt. Pe potecile alpine ale Făgărașului — Podragu, Negoiu, traseul Bâlea–Capra, adică exact locurile unde s-ar aștepta oricine să fie periculos — nu a putut fi confirmat niciun atac cu vătămare.
Este, prin urmare, un fenomen rutier, nu unul montan. Nu se întâmplă în sălbăticie: se întâmplă lângă mașini.
Zona are chiar o delimitare oficială. În septembrie 2024, Agenția Națională pentru Protecția Mediului a cerut Ministerului de Interne patrule mixte pe un sector precis: între accesul spre Valea lui Stan și Valea cu Pești — aproximativ cincisprezece kilometri. Motivația președintelui agenției, la acea dată: alungarea și relocarea „nu mai produc rezultate, animalele revenind de fiecare dată în locurile unde s-au obișnuit să primească hrană".
Detaliul are o consecință practică pe care puțini o fac: sectorul alpin al drumului e deschis circa patru luni și jumătate pe an — și doar între șapte dimineața și nouă seara. Porțiunea cu urși habituați, din sudul barajului, e accesibilă tot anul. Fenomenul nu se închide odată cu drumul.
Pe fondul cinegetic Arefu, traversat exact de această fâșie, Romsilva comunica în iulie 2025 un efectiv de 112 urși, față de un „optim estimat" de 25 — de patru ori și jumătate peste prag. Ce nu a comunicat a fost suprafața fondului. Fără ea, cifra nu poate fi transformată în densitate și nu poate fi comparată cu nimic.
De ce stau acolo
Răspunsul e la fel de simplu pe cât e de greu de schimbat: pentru că funcționează. Un urs care primește mâncare la marginea drumului învață, în câteva săptămâni, că efortul de a căuta hrană în pădure e inutil când o mașină îți aruncă un covrig pe geam.
Comportamentul nu e nou, dar istoria lui e surprinzător de prost documentată.
Cea mai veche dovadă verificabilă direct datează din 25–26 iunie 2019: un material video cu turiști — printre care un copil — coborâți din mașini și hrănind urșii la marginea DN7C, preluat în aceeași săptămână de două redacții independente. Merită observat ce înseamnă asta: prima dovadă a unui fenomen care avea să ducă, șase ani mai târziu, la moartea unui om a fost o postare pe Facebook, nu constatarea unei autorități.
Mai în urmă, terenul devine nesigur. Revista Flacăra scria în 1980 despre „urși cerșetori" pe Transfăgărășan „prin anii '70" — care veneau spre om „cu labele întinse". Mărturii din perioada construcției drumului, 1970–1974, descriu jgheaburi de hrănire amenajate deliberat lângă tabăra militară de la Bâlea Cascadă, cu resturi de la cantină, ca să abată animalele de la gospodăria de animale a șantierului.
Cea mai tulburătoare piesă e însă alta. În 1977, președintele comisiei județene de turism-alpinism, Aristide Stavros, relata că paznicii de vânătoare din munții Brașovului aveau sarcina să prindă pui de urs, să-i crească cu biberonul și să-i elibereze apoi în Făgăraș, pentru repopulare — animale despre care el însuși scria că ajungeau să aibă „aberații comportamentale". Dacă relatarea se confirmă, habituarea urșilor de pe acest drum nu e doar rezultatul turiștilor neatenți de după 1990: are, cel puțin parțial, origine în politică de stat. Trebuie spus însă că această afirmație nu are nicio altă confirmare.
Toate aceste trei surse circulă exclusiv prin citate de mâna a doua. Niciuna nu a putut fi nici consultată în original — nici confirmată factual. Sunt, cel puțin deocamdată, piese de arhivă, nu fapte stabilite.
Iar între 1990 și 2014 nu există nicio urmă documentară accesibilă: nici presă, nici fotografie publică, nici înregistrare. Un sfert de secol de tăcere — dar tăcerea aceasta e a arhivelor, nu neapărat a drumului.
Pot spune însă, personal, între 2006 și 2008, coborând dinspre Sibiu spre Argeș, am întâlnit urși la marginea aceleiași șosele, pe aceeași porțiune despre care se scrie astăzi. Nu i-am fotografiat, nu i-a raportat nimeni, nu au intrat în nicio statistică. Este o mărturie, nu o dovadă pe care s-o poată verifica altcineva — și tocmai asta e problema celor douăzeci și cinci de ani: fenomenul a fost, foarte probabil, continuu, dar nu a lăsat urme pe care cineva din afară să le poată controla.
Ce se poate afirma cu certitudine, pe bază de documente, e doar atât: fenomenul devine documentabil public din 2019, se instituționalizează local în 2020, primește primele cifre oficiale în 2022 și produce prima victimă mortală în 2025.
Ce s-a schimbat sigur e altceva: interacțiunea nu mai e doar despre hrană. E despre imagine. Avertismentele oficiale au evoluat, în șapte ani, de la „nu hrăniți urșii" la „nu încercați să îi fotografiați" — autoritățile au ajuns ele însele să identifice fotografierea ca vector de risc.
Ce s-a întâmplat pe 3 iulie 2025
În dimineața zilei de 3 iulie 2025, în zona barajului Vidraru, un motociclist italian de 48 de ani a fost ucis de o ursoaică. Este singura victimă mortală documentată pe acest drum. Oprise ca să hrănească animalul și să-l fotografieze; telefonul lui conținea fotografii consecutive și o filmare cu ursoaica apropiindu-se, cadru după cadru. Trupul a fost târât șaizeci-optzeci de metri la vale, spre lac. Ursoaica avea trei pui. A fost împușcată. Dintre pui, unul a fost găsit și dus la sanctuarul de la Zărnești; despre soarta celorlalți doi nu există confirmare publică.
Cazul se așază exact pe tiparul descris de literatura științifică, iar tiparul acela contrazice imaginea populară a fiarei care vânează oameni. Într-un studiu publicat în Scientific Reports pe atacurile de urs brun la nivel mondial, doar cinci la sută sunt de prădare; nouăzeci și cinci la sută sunt defensive, iar scenariul dominant — aproape jumătate din cazuri — este femela cu pui. Ce s-a întâmplat la Vidraru nu e un animal care vânează, ci unul învățat să se apropie de oameni, care într-o zi s-a apărat.
România generează, într-adevăr, aproape jumătate din atacurile de urs brun înregistrate în Europa în intervalul 2000–2015. Dar profilul istoric al victimei românești nu e turistul: în jumătate dintre cazurile documentate detaliat, cei atacați erau ciobani, fermieri sau crescători de animale — oameni care lucrează în munte. Ce se petrece pe Transfăgărășan e un fenomen diferit, mai nou și concentrat pe cincisprezece kilometri de asfalt.
Aici e și o ironie amară pe care managementul nu o poate rezolva: cercetarea scandinavă arată că femelele cu pui sunt împinse spre zonele umblate de oameni tocmai pentru că acolo scapă de masculii dominanți, care le-ar ucide puii. Zona periculoasă pentru noi e zona sigură pentru ele.
Ce riscă urșii
Multă vreme, hrănirea urșilor nu a fost interzisă în România printr-o normă explicită. Prima interdicție de pe traseu nu a venit de la stat, ci de la comuna Arefu: hotărârea locală numărul 21 din 2020 sancționa hrănirea faunei sălbatice și fotografierea ei de la mai puțin de douăzeci de metri. Primele amenzi, în august același an: cinci sute de lei.
Statul a ajuns acolo cinci ani mai târziu. Ordonanța de urgență 60/2025, publicată în Monitorul Oficial pe 7 noiembrie 2025 și în vigoare din 17 noiembrie, interzice explicit hrănirea ursului, cu amendă între 10.000 și 30.000 de lei.
Cât conta norma până atunci? O investigație bazată pe răspunsuri oficiale de la inspectoratele de jandarmi din douăzeci și unu de județe a găsit, pentru 2015–2024, optsprezece amenzi în toată țara, însumând 6.900 de lei. Pe cele două județe traversate de Transfăgărășan: șapte amenzi, o mie trei sute de lei — aproximativ două sute șaizeci de euro pentru un deceniu. În 2026, în șase săptămâni și numai în Argeș: nouă amenzi, 106.500 de lei. Nu s-a schimbat doar cuantumul; pe 27 mai 2026, prefectul de Argeș a semnat ordinul prin care s-au constituit echipe mixte de control permanent pe DN7C. Norma exista de ani buni. Oamenii care s-o aplice, nu.
Există însă și partea despre care se vorbește mai puțin. Aceeași ordonanță din noiembrie 2025 introduce în dreptul românesc categoria de „urs habituat" — și o face temei autonom pentru extragerea animalului, eliminând totodată obligația intervenției graduale. Sancțiunea pentru omul care hrănește și definiția care condamnă animalul hrănit au intrat în vigoare în aceeași zi, prin același act.
„Un urs hrănit este un urs condamnat la moarte" — formula, împrumutată din literatura nord-americană, a fost rostită public de ministrul mediului în vara lui 2024. Din 17 noiembrie 2025 nu mai e o metaforă de campanie, ci un lanț cauzal scris în lege.
Iar celelalte soluții nu funcționează. Cel mai bun set de date disponibil pe relocarea urșilor bruni — 110 evenimente în Alberta (Canada), pe patruzeci de ani — arată o rată de eșec de șaptezeci la sută; animalele se întorc, iar „acasă" începe să dispară ca noțiune abia peste o sută de kilometri, adică dincolo de masivul Făgăraș. În martie 2025, ministrul mediului recunoștea public: „Metoda relocării nu dă rezultate, metoda alungării nu dă rezultate."
Rămâne împușcarea. Și aici apare cifra care schimbă felul în care se citește tot vocabularul oficial: din cei 381 de urși extrași prin așa-numita „cotă de prevenție" în aproximativ zece luni, între 2024 și 2025, peste 70% erau exemplare de trofeu — animale cu punctaj mare, evaluate după grila internațională de vânătoare, nu urși-problemă identificați ca atare. Iar legea care a instituit acest regim conține un barem de preț pe craniu, calculat în funcție de punctajul trofeului.
Prevenția și vânătoarea de trofee folosesc, cu alte cuvinte, aceeași cotă. Existența unui barem de preț într-o lege de prevenție e, în sine, un fapt care merită citit de două ori.
Cota pentru sezonul următor — aproape o mie de exemplare, de patru ori și jumătate mai mult decât în 2023 — nu era, la mijlocul lui august 2026, în vigoare. Curtea Constituțională respinsese sesizarea președintelui pe 24 iunie, dar pe 7 august acesta a cerut Parlamentului reexaminarea legii, cu șase solicitări; trei dintre ele reiau, aproape literal, obiecțiile metodologice formulate de WWF România la studiul genetic din decembrie 2025.
Cifrele care lipsesc
Cât despre populația națională, tabloul e la fel de instabil. Aceleași instituții ale aceluiași stat au comunicat, în ultimul deceniu, între 4.650 de urși (cifra raportată Comisiei Europene pentru 2013–2018) și 12.787 (limita superioară a studiului genetic prezentat în decembrie 2025) — un factor de aproape trei.
Studiul genetic, care a costat 57,3 milioane de lei și a analizat peste 24.000 de probe, a dat un interval de 10.657–12.787 de indivizi, cu o medie de 11.651. Nu a încheiat însă disputa, ci a mutat-o: WWF România a contestat metodologia pe șase puncte, între care faptul că probele au fost colectate pe parcursul a trei ani, ceea ce încalcă ipoteza de „populație închisă" pe care se sprijină acest tip de model. Obiecția nu e teoretică: datele Fundației Conservation Carpathia din Făgăraș arată că, din 504 urși identificați cumulativ între 2017 și 2022, doar 20% dintre cei detectați în 2017 mai erau găsiți în 2022. Indivizii adunați pe mai mulți ani nu sunt totuna cu populația existentă la un moment dat.
Nu există, de altfel, nici măcar o evidență publică a victimelor umane. Statul român nu publică o serie anuală a oamenilor răniți sau uciși de urși. Cifrele invocate politic — „26 de morți și 274 de răniți în douăzeci de ani", formulă rostită de ministrul mediului în 2024 — nu sunt defalcate pe ani, nu au o definiție clinică a „rănitului" și nu pot fi auditate de nimeni din afară. Iar seriile care circulă se contrazic aritmetic: 4.400 de apeluri la 112 într-un singur an, potrivit unei raportări, față de 6.400 în cinci ani, potrivit alteia.
O corecție care merită făcută, pentru că circulă des: formula „România are jumătate din urșii Europei" este înșelătoare. Documentul Consiliului UE din 2024 atribuie „aproximativ jumătate din populația europeană" populației carpatice ca ansamblu — România, Slovacia și Polonia. România însăși scria, în planul național din 2018, că deține 35–40% din populația europeană fără Rusia.
Și încă una, de actualitate: spre deosebire de lup, al cărui statut de protecție a fost efectiv coborât printr-o directivă europeană intrată în vigoare în iulie 2025, ursul brun rămâne, în august 2026, specie strict protejată și prioritară în dreptul Uniunii. Nu există nicio propunere formală a Comisiei Europene în sens contrar — doar o solicitare politică depusă în comun de România și Slovacia în iunie 2026.
Ultimul urs
Pe versantul sudic, la primele opriri, era coadă. Se adunase lumea ca la urs — expresia veche, aici la propriu. Numărul celor care hrăneau efectiv animalele era mic, dar existau, iar de-a lungul întregului traseu, tot mai dese, indicatoarele: NU HRĂNIȚI URȘII, cu traducerea în engleză dedesubt. În septembrie 2024 erau zece pe tot drumul; un an mai târziu, peste douăzeci.
La coborârea spre Sibiu, în schimb, entuziasmul se subțiase. La ultimele locuri abia dacă mai oprea câte o mașină. Un urs la marginea drumului nu mai era un eveniment, ci un obstacol: se încetinea, se privea două secunde, se mergea mai departe.
Ultimul pe care l-am văzut, la șapte seara, sub Bâlea Cascadă, nu cerșea și nu se apropia de nimeni. Dormea într-o parcare, lipit de o bordură de beton, cu botul pe labe. Nu se oprise nicio mașină.
Peste câteva săptămâni, drumul alpin se va închide pentru iarnă. Dar ursul nu pleacă nicăieri.
---
Reportaj de Adi Coco · RomâniaFrumoasă — O țară văzută încet ·
Fotografii realizate joi, 23 iulie 2026, pe DN7C, între județele Argeș și Sibiu.
Surse:
Agerpres — IJJ Argeș: motociclist atacat de urs pe Transfăgărășan (3 iulie 2025)
Snoop.ro — „România versus urs: nu știm câți sunt, îi numărăm ochiometric"
Universul Juridic — OUG 60/2025: interzicerea hrănirii ursului și definirea „ursului habituat"
Digi24 — prima dovadă video a hrănirii urșilor pe Transfăgărășan (25 iunie 2019)
Mediafax — zece panouri de avertizare instalate pe Transfăgărășan (19 septembrie 2024)
Mediafax — primele amenzi în baza hotărârii locale de la Arefu (24 august 2020)
HotNews — cifrele Romsilva în cazul motociclistului ucis de urs
Conservation Carpathia — primul recensământ genetic al urșilor din România
WWF România — rezultatele studiului genetic: despre nevoia de transparență și rigoare științifică
Consiliul UE — Directiva (UE) 2025/1237 privind statutul de protecție al lupului
Comisia Europeană — Directiva Habitate, carnivore mari
---
Notă de metodă. Cele zece locuri cu urși sunt o numărătoare proprie, făcută în timpul unei singure traversări, joi, 23 iulie 2026: sunt observații, nu animale distincte. Cifrele privind numărul de urși habituați pe DN7C (15 în 2022, 26 în 2024, 23 în 2026) provin din surse instituționale diferite și nu au metodologie publicată. Inventarul incidentelor cu vătămare (douăsprezece din cincisprezece pe sectorul argeșean) este rezultatul documentării proprii pe surse publice, nu al unei evidențe oficiale — o astfel de evidență nu există. Mărturiile despre „urși cerșetori" în anii '70, articolul din Flacăra (1980) și relatarea lui Aristide Stavros (1977) circulă exclusiv prin citate de mâna a doua; sursele originale nu au putut fi consultate și sunt tratate aici ca piste de arhivă, nu ca fapte stabilite. Valorile exacte ale baremului de preț pe craniu din legea cotelor nu au putut fi confirmate în Monitorul Oficial și de aceea nu sunt reproduse. Relatarea privind întâlnirile cu urși pe același sector în intervalul 2006–2008 este mărturia directă a autorului, nesusținută de fotografii sau de vreo raportare din epocă; ea nu anulează golul documentar al perioadei, ci îl explică. Ursul brun rămâne, în august 2026, specie strict protejată în dreptul Uniunii Europene — modificarea de statut din 2025 a privit lupul, nu ursul.
