Am plecat din Târgu Mureș la 5 dimineața, ca să prind ora la care se coc vinetele. Aveam locația pe Google Maps — până când, din Idicel, a murit semnalul. Un reportaj despre o oră de rătăcire prin cel mai frumos labirint cu vaci din Munții Gurghiului — și despre ce am găsit la capătul lui: 900 de kilograme de vinete pe foc de lemne, cu noaptea-n cap.
---
Ora 5.00: planul
Calculul era simplu. Vinetele încep să se coacă la 6, deci plecarea din Târgu Mureș trebuia să fie la 5. O oră de mers: Reghin, apoi Ideciu, apoi Idicel, apoi Idicel-Pădure — satele se înșiră pe vale ca mărgelele pe ață, fiecare mai sus și mai mic decât precedentul. Locația o aveam primită de la Răzvan, share-uită pe Google Maps. Ce poate merge prost?
Din Idicel, a mers prost exact ce nu poți controla: semnalul GSM. A murit odată cu asfaltul bun — și cu el a murit și punctul albastru de pe hartă. Dar mi-am zis: cât de greu poate fi să găsești o fabrică în care se coc vinete în curte, la foc de lemne, într-un sat de vreo 400 de locuitori?
Ei bine — destul de greu.
Ora 6.00: labirintul
La biserică, drumul se desface în două. Niciun indicator, nicio țipenie de om — la 6 dimineața, singurele ființe de pe ulițele Idicelului-Pădure sunt câinii, care nu dau indicații, și vacile, care nu se grăbesc nicăieri. Mi-am încercat norocul pe stânga: cinci kilometri până în capătul satului, unde drumul s-a terminat împreună cu speranța. Întors la bifurcație, am luat-o pe dreapta: alți patru kilometri, pe lângă centrul de colectare a laptelui, tot mai adânc în deal, tot mai departe de orice fabrică.
Primul om ivit în cale — un sătean zgârcit la vorbă ca tot omul care are treabă la 6 dimineața — mi-a oferit o indicație completă din trei cuvinte: „mări pă deal". Am mers pe deal. Nu era dealul ăla. Abia al doilea sătean a dezlegat enigma: de la drumul principal trebuia să o iau la dreapta, pe un urcuș pe care nu l-aș fi bănuit de nimic.
Adevărul e că, undeva pe la kilometrul șapte de rătăcire, m-am oprit, am depășit anxietatea că nu ajung la timp și am început să mă uit. Satul de munte se dezvăluia doar pentru mine: baloții de fân aprinși de răsărit, sălciile plecate peste drum, șurile de lemn înnegrite de o sută de ploi. O oră de admirat un sat care nu se lasă găsit — și care tocmai de-asta merită căutat.
Ora 7.00: focul
Am ajuns cu o oră întârziere. Focul nu m-a așteptat: în curtea fabricuței albe cu steag tricolor, Veronica Gavrilaș și alte patru femei coceau vinete de la prima lumină. Pe grătarele lungi, deasupra jarului de lemne, vinetele stăteau aliniate ca la apel, întoarse cu cleștele, una câte una, cu mănuși roșii până la cot. Azi: 900 de kilograme. Ieri: alte 900. Cifrele astea nu se simt până nu vezi lăzile — stive întregi, cât un stat de om.
La povești cu Veronica
Veronica Gavrilaș — femeia care, în 2012, i-a spus unui student venit în practică faptul care avea să-i schimbe viața: că dealurile sunt pline de fructe pe care nu le culege nimeni — m-a primit ca pe unul de-al casei. Am intrat în povești, cum se intră pe-aici: fără grabă.
E din Bicaz, mi-a spus. A copilărit acolo și își amintește dramele oamenilor strămutați când s-a construit barajul — casele care au dispărut sub apă, oamenii mutați cu tot cu vieți. Aici, în sat, lumea trăiește din vaci, pentru lapte. Numai că la contractare se plătește puțin: un leu treizeci, un leu patruzeci pe litru. „Și e muncă multă", spune — iar felul în care o spune închide subiectul mai bine decât orice statistică.
Între timp, curtea trăiește: doi muncitori vin să repare poarta și scara, iar Veronica le explică exact ce e de făcut, cu autoritatea calmă a omului care conduce un șantier de-o viață. Mâine sosesc oaspeți din Franța — copiii fermierilor care l-au găzduit pe Răzvan acum 14 ani, când a plecat să învețe de la ei știința vinului. Cercul se închide: cei care l-au învățat meserie își trimit acum copiii să vadă ce a ieșit.
Ora 9.00: interviul
Apoi a venit Răzvan — cu pălărie de paie și telefonul în mână, între două comenzi — și ne-am așezat la povești pentru interviul pentru care venisem. Discuția a fost atât de bună încât a ieșit dublă față de cât îmi propusesem: despre cum construiești un brand național dintr-un sat fără semnal, despre Veronica, despre francezi, despre milionul de borcane. Dar aia e altă poveste — o publicăm separat, la rubrica „Făcut aici".
La plecare, drumul înapoi a durat exact douăzeci de minute. Știam pe unde s-o iau. Dar, sincer? Rătăcirea a fost partea cea mai frumoasă: satele care nu se lasă găsite sunt, aproape întotdeauna, cele care merită drumul.
Reportaj realizat pe 30 iulie 2026, la Idicel-Pădure, comuna Brâncovenești, județul Mureș. Interviul cu Răzvan Rusu — într-un material separat, la rubrica „Făcut aici".
