O jumătate de oră de hurducat pe piatră, de la drumul național până la 1.250 de metri, o cafea pe terasă, cinci lei taxa de intrare — și o turmă de cerbi carpatini care pasc sub ferestrele căsuțelor de lemn. Reportaj de la crescătoria din Munții Bistriței unde, într-o zi de iunie, am ajuns ca singur vizitator.
Din DN17B, venind dinspre Vatra Dornei, drumul spre cerbi se desprinde din asfalt și urcă în pădure ca o promisiune pe care trebuie s-o crezi pe cuvânt: piatră, gropi, brazi și, din când în când, câte o poartă de lumină între coroane. Am mers așa cam treizeci de minute, cu viteza pe care ți-o dictează drumul, nu nerăbdarea. Sus, unde pădurea se deschide brusc într-o poiană cât un platou, te așteaptă un adevăr simplu: locurile care se lasă greu câștigate știu de obicei de ce.
La intrarea în fermă e o cabană de bârne cu terasă. Am băut acolo o cafea, cu munții în față și cu o liniște atât de întreagă, încât o auzeai lucrând. Taxa de vizitare: cinci lei. E, probabil, cel mai mic preț de bilet din turismul românesc — și printre puținele despre care nu ai absolut nimic de comentat. În acel moment al zilei de 25 iunie eram singurul vizitator: nicio altă mașină, nimeni pe poteci. Preț de un ceas, un loc întreg, pentru un singur om.
Sus, unde se termină poteca
De la terasă, urci ușor prin poiană. Ferma se desfășoară pe măsură ce câștigi înălțime: căsuțe de lemn cu acoperișuri negre, garduri de scândură bătute pe stâlpi groși, un foișor cu turlă ascuțită, ca o mică biserică fără pereți. În punctul cel mai de sus e observatorul — o platformă de lemn cocoțată în vârful unui brad bătrân, cu o cruce deasupra, de parcă cineva ar fi vrut să pună și veghea, și binecuvântarea în același loc.
Tot aici, sus, sunt și locurile de cazare — căsuțe de bârne așezate în așa fel încât ferestrele dau direct în țarcul cerbilor. Nu „cu vedere la munte", cum promit pensiunile: cu vedere la cerbi. Te trezești, tragi perdeaua și, la câțiva metri, un mascul de peste două sute de kilograme își plimbă coroana prin iarba udă.
Domnii în catifea
Cerbii nu se lasă așteptați, pentru că nu au de ce: iarba e a lor, poiana e a lor, iar vizitatorul — o curiozitate trecătoare. În iunie, masculii poartă coarnele noi, crescute din primăvară, încă îmbrăcate în catifeaua aceea cafenie, moale, care le dă un aer aproape domestic — de mobilă bună, proaspăt tapițată. Abia spre toamnă, când catifeaua cade și osul se lustruiește, coroanele devin armele pe care le știm din pozele de boncănit.
Pe lângă masculi, prin iarbă se mișcă ciutele și puii — pătați cu alb, cum sunt toți puii de cerb în primele luni, ca niște umbre de lumină prin frunziș. Se țin aproape de mame, dar curiozitatea îi trage spre gard: se opresc, privesc lung, apoi decid că nu ești interesant și se întorc la iarbă. E o lecție de smerenie pe care ți-o predă, gratuit, un animal de câteva săptămâni.
Un detaliu se vede abia la a doua privire: gardul care înconjoară domeniul e electrificat. Nu ca să țină cerbii înăuntru — ci ca să țină sălbăticia afară. În pădurile din jur trăiesc urși și lupi, iar la Broșteni asta nu e o abstracțiune: încă de pe vremea când Ion Creangă învăța carte aici, în satul de pe Bistrița, scria el însuși că „nu se rușinau lupul și ursul a se arăta ziua". La ferma de la Dârmoxa, firul electric e granița dintre două lumi — de o parte cerbii cu nume, care mănâncă din palmă, de cealaltă rudele lor din pădure, pentru care un țarc plin de ierbivore grase ar fi o invitație la cină.
Locul din spatele locului
Ferma e povestea unei familii din partea locului — soții Mircea și Niculina Păcuraru au pornit-o în urmă cu vreo zece ani, cu patru pui de cervide cumpărați de la o crescătorie autorizată din județul Sibiu, pe pământul lor de pe munte; azi o duce mai departe generația următoare. Potrivit relatărilor din presă, aici nu există angajați: cosesc, hrănesc, deszăpezesc și găzduiesc rudele — „cumetri, cuscri, veri, verișoare, mătuși", cum povestea familia într-un interviu. Apa vine de la un izvor aflat la doi kilometri și jumătate; drumul, iarna, și-l curăță singuri. În 2022, locul a primit premiul „Margareta de Aur" al Asociației Naționale de Turism Rural — o distincție cu nume potrivit pentru o poiană.
Iar dedesubt, în vale, curge context: Broșteni, cel mai întins oraș al României și unul dintre cele mai izolate, fostă moșie a Domeniilor Coroanei, locul copilăriei școlare a lui Creangă — și, din iulie 2025, locul unei răni încă deschise, după viitura care a luat trei vieți și a lovit jumătate din gospodăriile orașului. Apele care coboară din munții aceștia ajung, ceva mai la vale, în marea dintre munți a Bicazului. Sus, la 1.250 de metri, toate acestea par la o depărtare de un veac: aici e doar iarbă, catifea și liniște.
Am coborât spre seară, tot în treizeci de minute de piatră, cu ferestrele deschise. În urmă rămânea un loc care nu cere nimic de la tine — nici grabă, nici bani mulți, nici măcar companie. Doar să urci până la el. Cinci lei și un drum prost: rareori a costat atât de puțin ceva atât de întreg.
---
Reportaj de Adi Coco · RomâniaFrumoasă — O țară văzută încet · Fotografii realizate la 25 iunie 2026, la Dârmoxa, orașul Broșteni, județul Suceava.
Surse:
Formula AS — „Crescătoria de cerbi de la Dârmoxa" (interviu cu familia Păcuraru, ian. 2024)
Adevărul — „Îmblânzitorul de cerbi" (2019)
Radio România Internațional — Sat Dârmoxa, Broșteni: premiul „Margareta de Aur" (2022)
