Reportaj despre Lacul Izvorul Muntelui, șaizeci și cinci de ani după potop.
Partea întâi: cum s-a construit, cu sate strămutate, biserici dinamitate și colonii de muncă forțată.
Partea a doua: marea dintre munți, așa cum arată azi, din dronă și de pe apă.
---
La poalele Ceahlăului, sub o oglindă de apă lungă cât drumul de la Constanța la Olimp — sau cât Lacul Lugano, pentru cititorul nefamiliar cu litoralul românesc — zac biserici dinamitate, cimitire mutate noaptea și amintirea a aproape nouăsprezece mii de oameni dezrădăcinați. Deasupra lor, betonul produce, de peste șase decenii, energia unei hidrocentrale care, în primii cincizeci de ani de funcționare, a turnat în rețeaua națională peste douăzeci de miliarde de kilowați-oră.
Când vântul taie suprafața lacului dimpotriva soarelui, în zori, masivul Ceahlău se răstoarnă pe luciu ca o catedrală de calcar. Turiștii trag azi la pontoanele de la Potoci, la Buhalnița, la viaductul de la Poiana Largului — locuri ale căror nume, până în anii '50, însemnau cu totul altceva: gospodării, biserici de lemn, ulițe pe care copiii alergau desculți printre vacile coborâte de la munte. Astăzi, satele acelea sunt o legendă spusă în șoaptă de bunici și o linie de fundație care iese la suprafață doar când Hidroelectrica decide să coboare nivelul apei.
Lacul Izvorul Muntelui — știut popular drept Lacul Bicaz — este cel mai mare lac de acumulare construit pe râurile interioare ale României. Are aproximativ 35 de kilometri lungime, o suprafață de circa 32,6 km² și un volum de aproape 1,23 miliarde de metri cubi de apă. În spatele lui stă un baraj de beton de 127 de metri înălțime, din care 30 sunt sub pământ, lung de 435 de metri la coronament și lat de 119 metri la bază. Treizeci de blocuri masive de beton, ridicate între 1950 și 1960, separate prin rosturi etanșate cu pene de beton armat și tole de cupru, țin în loc o presiune pe care inginerii, în limbajul lor rece, o numesc „regim de retenție".
În limbajul oamenilor, se cheamă altfel: pierdere.
Partea I · Potopul
Visul. De la Berlin la Bicaz
Ideea nu a fost a comuniștilor. Era a unui tânăr inginer român care își termina, la Berlin-Charlottenburg, în 1908, lucrarea de diplomă: Dimitrie Leonida. Proiectul lui prevedea o hidrocentrală la Stejaru, în comuna Pângărați, alimentată printr-un baraj la confluența Izvorului Muntelui cu Bistrița. În varianta lui Leonida, suprafața inundată ar fi fost de circa 1.678 hectare — modestă, gândită să nu compromită plutăritul pe Bistrița, ocupația de bază a zonei.
În interbelic, în jurul familiei regale, Bicazul devenise o stațiune de munte cochetă, parte a Domeniilor Coroanei. După instalarea regimului comunist, planul lui Leonida a fost reluat și amplificat. Pe 26 octombrie 1950, plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român aprobă planul de electrificare a țării pe zece ani; mai puțin de trei săptămâni mai târziu, pe 13 noiembrie 1950, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1182, se decide construirea barajului. Inițial, ansamblul urma să poarte numele „Vladimir Ilici Lenin".
Șantierul. Sârmă ghimpată, brigadieri și „școala vieții"
Pe valea Bistriței au venit, timp de un deceniu, peste 15.000 de oameni. Nu doar muncitori liberi — ingineri, geologi, mineri, electricieni, brigadieri tineri din toate colțurile țării — ci și deținuți politici și «militari ai muncii» — recruți considerați nesiguri politic, care își făceau stagiul militar cu lopata, pe șantier, nu cu arma.
O notă a CIA din 1952, păstrată în arhive, descria două companii de „prizonieri" cazate într-o tabără la marginea Bicazului, înconjurată de trei rânduri de sârmă ghimpată și păzită de soldați înarmați; trei-patru mii de oameni, încadrați drept deținuți politici sau presupuși sabotori, lucrau la extinderea căii ferate către fabrica de ciment. Localnicii își amintesc două colonii: una la Dodeni, pentru cei care turnau corpul barajului și săpau partea din amonte a tunelului de aducțiune; alta în cartierul Ciungi (unde astăzi se află stadionul), pentru cei de pe terasamentul căii ferate. La acestea s-a adăugat, până la sfârșitul lui 1959, un detașament de 1.200 de militari ai muncii la baraj și încă 400 la fabrica de ciment și hidrocentrala Stejaru.
Numărul morților nu se cunoaște exact. Multe accidente nu au fost niciodată raportate. Documente din 1951, păstrate în arhivele Open Society, semnalau epidemii de tifos și febră tifoidă în rândul muncitorilor și tehnicienilor, în condiții de igienă „aproape total deficitare". Pictorița Iulia Hălăucescu — supranumită „doamna acuarelei românești" — a lăsat o cronică în 200 de planșe, „Epopeea Bicazului", în care se vede și ce nu apărea în jurnalele oficiale ale vremii.
La capătul barajului, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România — Filiala Neamț a ridicat o cruce comemorativă pentru cei care au fost obligați să muncească aici și care au suferit sau au murit pe șantier.
Strămutarea. „Veneau câte șase sate cu douăsprezece mii de oameni"
Pentru ca apa să poată umple cuva viitorului lac, trebuiau golite vetrele a 22 de sate de pe valea Bistriței. Strămutarea a început în 1956 și s-a desfășurat, la fel ca șantierul, pe durata a aproape un deceniu. Cifrele oficiale citate constant în literatura de specialitate sunt seci: 2.291 de gospodării mutate, 18.760 de oameni dislocați, 466 dintre ei plecați în 80 de localități din toată țara.
Trei sate au dispărut complet sub apă: Reteș, Letești și Cârnu. Părți întregi din Răpciuni, Izvorul Alb, Hangu, Buhalnița, Secu și Poiana Largului au fost „rupte" de comunitățile lor.
În amintirile profesorului-inginer Iulian Bălăunțescu, care a documentat istoria șantierului, se făceau ședințe la care venea „câte jumătate din Guvern" să convingă oamenii să plece. Răzeșii Bistriței refuzau pământul oferit în Bărăgan, Vaslui sau Huși — ziceau că acolo „apa e coclită" și că „mor fără munți". Atunci Mitropolitul Moldovei a dat un ordin care, în această zonă profund religioasă, a contat mai mult decât hotărârile Consiliului de Miniștri: să plece mai întâi bisericile. Și au plecat — pe jos, pe roți, pe brațe.
Unele lăcașuri au putut fi strămutate. Biserica de lemn de la Chirițeni a fost demontată și remontată, biserica veche de la Răpciuni se vede astăzi la Muzeul Satului din București. Mănăstirea Buhalnița a fost ridicată din nou pe un amplasament mai înalt. Dar biserica de zid de la Hangu — abia terminată și sfințită — a fost dinamitată. Părintele Mihai Damian, fost protopop al Ceahlăului, povestea că oamenii stăteau în genunchi și se rugau să nu reușească explozia. Când nivelul lacului scade mult, fundațiile groase ale acelei biserici reapar la suprafață.
În paralel, a apărut ceea ce localnicii numesc și astăzi „Drumul Morților". Cu un an înainte de inaugurare, preoții satelor Hangu și Fârțagi îi îndemnau pe enoriași, la slujba de duminică, să-și mute morții în noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. Osemintele neidentificate au fost reînhumate într-o groapă comună.
1 iulie 1960, ora 19:21
În seara aceea de vară, cu Dimitrie Leonida prezent — bătrân, dar viu să-și vadă proiectul împlinit — porțile vanelor au coborât și apele Bistriței au început să se acumuleze. Lacul s-a format. În octombrie, primul grup al hidrocentralei Stejaru a livrat curent. Pentru întreaga amenajare fuseseră săpate peste 3 milioane de metri cubi, dintre care aproape jumătate în stâncă și aproximativ 700.000 în subteran; corpul barajului în sine conținea 1,65 milioane de metri cubi de beton și beton armat.
Era, la acea dată, al patrulea baraj de greutate ca înălțime din Europa și cel mai mare din România — un titlu pe care avea să-l cedeze, pe Dunăre, abia în 1972, când Porțile de Fier I a fost inaugurat. Pe râurile interioare ale României, Bicazul a rămas însă, până astăzi, cel mai înalt baraj de greutate. Pentru a înțelege dimensiunea, e util de pus alături cu alte construcții emblematice: Bicazul se înalță 127 de metri — cu doar zece metri mai puțin decât Marea Piramidă din Giza, care domină platoul egiptean de patru milenii și jumătate. Față de Hoover Dam, finalizat în 1936 cu 221 de metri și considerat la vremea lui simbolul absolut al ingineriei hidrotehnice, Bicazul e mai scund — dar e ridicat în aceeași logică: un perete masiv de beton care zăgăzuiește un râu pentru a produce curent. Diferența e că Hoover a fost construit pe Colorado, într-un canion deja săpat de natură; Bicazul a trebuit să-și facă propria cuvetă, cu prețul a 22 de sate.
Bicazul a devenit, oficial, oraș. Inginerii care au lucrat acolo au admis peste ani că fusese, paradoxal, una dintre puținele lucrări mari ale comunismului care au respectat riguros proiectul tehnic.
Economia. Curent și o industrie în jurul fabricii de ciment
Hidrocentrala Stejaru — denumită oficial „Dimitrie Leonida" din 1990 — a fost cea mai mare hidrocentrală din România la momentul inaugurării. Cu o putere instalată inițială de 210 MW, distribuită în șase hidroagregate, ea injectează în sistemul energetic național, în medie, 434,5 GWh anual. La împlinirea a 50 de ani contabilizase peste 20.500 GWh.
În jurul ei a crescut un combinat: la apogeu, două fabrici de ciment, două de var, una de azbociment și două cariere de piatră, cu aproximativ 3.500 de angajați. Sistemul, prin amenajările conexe de la Tașca, asigură și apa pentru fabrica de ciment, și debit pentru regularizarea Bistriței, atenuarea viiturilor și irigațiile din aval. „Legenda Bicazului" a continuat în deceniile următoare prin construirea, mai jos pe râu, a încă 12 hidrocentrale — Bistrița fiind primul curs de apă din România amenajat integral pe cursul mediu și inferior.
Astăzi, complexul intră într-o nouă epocă. Hidroelectrica retehnologizează centrala Stejaru: hidroagregatele 5 și 6 au fost deja modernizate, iar puterea a crescut la 218,25 MW. Pe 10 septembrie 2025, un contract de 97,5 milioane de euro fără TVA a fost atribuit Hidroserv pentru retehnologizarea celor patru hidroagregate rămase și a instalațiilor generale — termen de execuție: 66 de luni. Un alt contract, de 16 milioane de euro, semnat tot în 2025 cu Electromontaj, vizează nodul de presiune și cele patru vane fluture cu diametrul de 4,2 metri. Procesul de modernizare, început în 2015, va dura, în total, mai mult decât construcția inițială a barajului — dovadă că birocrația contemporană e, în felul ei, un alt fel de baraj.
Partea a II-a · Marea dintre munți, azi
În anul 2000, lacul a fost declarat rezervație naturală acvatică. Microclimatul depresiunii are o temperatură medie multianuală de circa 8°C — peste media depresiunilor intramontane din Carpați — un aer bogat în aerosoli naturali și o așezare ferită de vânturi care a făcut din zonă, încă din anii 1900, o destinație balneo-recreativă.
Astăzi, turistul ajunge cel mai ușor pe DN15, dinspre Piatra Neamț, cu serpentinele care urcă până pe coronamentul barajului — șoseaua trece chiar peste el. Pe lac plutesc vaporașe, șalupe ale Clubului Nautic Ceahlău, hidrobiciclete, jet-skiuri. E singurul loc din Moldova unde se pot face scufundări subacvatice și singurul oraș montan din România unde Ziua Marinei a devenit tradiție, încă din anii '60.
Pe lac nu se pescuiește la undiță, cum s-ar crede — trupa constantă a apei o formează crescătorii de păstrăv. Fermele lor, viviere plutitoare ancorate în golfurile mai adăpostite, se văd din aer ca niște inele perfecte desenate pe apă. La Potoci funcționează una dintre cele mai vechi crescătorii din zonă, alături de Stațiunea de Cercetări Biologice „Petre Jitariu" a Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iași — vizitată în 1993 de Jacques-Yves Cousteau, însoțit de o parte din echipa sa; stațiunea era dotată cu un batiscaf folosit pentru cercetări subacvatice. Păstrăvul crescut în apa rece a lacului ajunge pe mesele pensiunilor de pe ambele maluri — cel mai local produs cu putință, crescut deasupra satelor scufundate.
La capătul nordic al lacului, vizibilă perfect de pe viaductul Poiana Largului — 634 de metri de arce de beton construite odată cu barajul, peste vechea albie a Bistriței —, o stâncă solitară de calcar, înaltă de 23 de metri, se ridică din apele de mică adâncime. Localnicii o numesc Stânca Dracului; în acte poartă numele de Piatra Teiului — după teiul care a crescut, împotriva oricărei logici botanice, în vârful ei. Declarată monument al naturii încă din 1951, are astăzi statut de rezervație geologică. Pe vârf e bătută o cruce, ridicată de săteni după ce, în 1949, învățătorul Pristavu a murit încercând să o escaladeze. În jurul ei s-au țesut trei legende, toate cu același miez: diavolul a smuls o stâncă din Ceahlău ca să zăgăzuiască Bistrița și să înece omenirea, dar a fost prins de cântatul cocoșului în zori și a scăpat-o aici. Alecu Russo a fixat povestea în literatură în secolul XIX; Sadoveanu a strecurat-o în „Baltagul" — în roman, Nechifor Lipan voia să cioplească o cruce pentru a o pune în vârf. Cei care trec prin Poiana Largului spun că, uneori, stânca se mișcă noaptea câțiva centimetri. Specialiștii dau o explicație mai prozaică: variațiile de nivel ale lacului creează o iluzie optică perfectă.
Lacul e doar o intrare. În jurul lui se desfășoară un întreg circuit: Cheile Bicazului și Lacul Roșu pe DN12C, stațiunea Durău și Masivul Ceahlău cu Vârful Toaca (1.904 m), Mănăstirea Buhalnița, Mănăstirea Petru Vodă, Biserica de lemn Trei Ierarhi din Poiana Largului, Platoul Comarnicului. Pensiunile s-au înmulțit de-a lungul DN15, pe ambele maluri.
Iar povestea energiei nu s-a încheiat: lacul urmează să devină rezervorul inferior al unei hidrocentrale cu acumulare prin pompaj la Frasin-Pângărați — 300-340 MW, cu centrala îngropată la circa 400 de metri sub munte —, proiect care a primit avizul de mediu în mai 2026 și în care Hidroelectrica intenționează să preia jumătate. La 66 de ani după ce a înghițit o vale, „marea dintre munți" e pe cale să devină bateria Moldovei.
Bilanțul
Barajul rezistă. A trecut proba cutremurului din 1977 fără incidente structurale. Seismograful instalat în corp este atât de sensibil încât a înregistrat și seismul din Samoa din 29 septembrie 2009 — cel care a generat tsunami-ul devastator în Pacificul de Sud. Treizeci de blocuri de beton, kilometri de galerii cu instrumente de măsură, sisteme triple de verificare a deplasărilor pe orizontală și verticală, inclusiv un sistem cu pendul. Conform reevaluărilor seismice făcute după 1977, construcția poate rezista la cutremure peste pragul maxim pe care zona Vrancea îl poate genera. La coronament are patru deversori, iar la bază patru goliri de fund echipate cu vane ochelari de 2,5 metri diametru.
Dar betonul nu spune toată povestea. Pentru supraviețuitorii strămutării — cei care în 1956 aveau 20 de ani și astăzi sunt nonagenari — Bicazul rămâne o muchie pe care s-au împărțit două vieți. „Tata spunea întruna că nu se mută de-acolo până nu vine apa la talpa casei", povestea Neculai Aflorii, strămutat din Răpciune. „O dimineață ne-am trezit cu militarii pe casă."
Reportajul oricărei călătorii prin Neamț ar putea să se oprească la peisaj — la oglinda Ceahlăului în apă, la vivierele crescătorilor de păstrăv, la viaductul care taie golful Poienii Largului ca o coastă de balenă. Ar fi corect, dar ar fi pe jumătate. Cealaltă jumătate a poveștii e mai jos, sub apă: temelii de biserici care reapar la sec, oseminte mutate noaptea pe un drum botezat de oameni cu numele celor pe care îi cărau, o cruce ridicată discret la capătul barajului.
Lacul Izvorul Muntelui produce energie verde, ține în frâu viiturile Bistriței, alimentează cariere și fabrici, atrage zeci de mii de turiști pe an. A făcut, în datele oficiale, exact ce s-a promis că va face. Costul lui — uman, cultural, comunitar — nu apare în rapoartele anuale ale Hidroelectrica, dar continuă să se vadă, an de an, ori de câte ori scade nivelul apei și zidurile vechi reies la lumină, ca o chitanță restantă.
Fotografii realizate cu drona și de pe apă, în vara lui 2026, între barajul Izvorul Muntelui și Poiana Largului, județul Neamț.
---
