Marile ape ale României
Infrastructură · Apă și energie
Cel mai înalt baraj al țării stă într-o vale din Retezat pe care aproape nimeni nu o vizitează. Cel mai fotografiat lac al României a fost, în ultimul an, o vale goală. Iar locul nostru în Europa este exact atât cât spun cifrele — nici mai mult, nici mai puțin.
La capătul unui drum forestier din Munții Retezat, acolo unde Râul Mare se strânge într-o vale îngustă, se ridică un zid de piatră și pământ înalt de 168 de metri. Este cel mai înalt baraj din România — un baraj de anrocamente cu nucleu de argilă, adică nu o construcție de beton, ci un munte artificial, ridicat strat peste strat. Un bloc de locuințe cu cincizeci și cinci de etaje ar ajunge la coronamentul lui.
Se numește Gura Apelor. A fost construit între 1975 și 1986. Și are o particularitate pe care puțini o cunosc: timp de treizeci și cinci de ani nu a putut fi umplut până la cota de proiect. Exfiltrații în exces în zona versantului stâng au ținut lacul sub nivelul pentru care fusese gândit, iar centrala din aval, Râul Mare-Retezat, a funcționat decenii la rând cu aproximativ 200 din cei 335 de megawați instalați. Umplerea completă, la cota 1072,5, s-a realizat abia pe 16 august 2021. În mai 2026, Hidroelectrica a anunțat începerea retehnologizării centralei.
Cel mai înalt baraj al României a stat, practic, o viață de om cu apa sub linia pentru care fusese ridicat. Iar în tot acest timp, pe drumurile de munte ale țării, autocarele merg în altă parte.
Nu există „cel mai mare baraj din România"
Prima regulă, pentru că de aici pleacă majoritatea confuziilor: superlativul nu are sens fără criteriu. România are patru obiective diferite care, în funcție de ce măsori, își dispută titlul.
Cel mai înalt este Gura Apelor, cu 168 de metri, urmat la mai puțin de un metru și jumătate distanță de Vidraru — 166,6 metri, conform fișei tehnice a Hidroelectrica.
Cel mai mare volum acumulat este la Porțile de Fier I: 2,1 miliarde de metri cubi, într-un lac lung de aproximativ 130 de kilometri — cam distanța dintre București și Comarnic.
Cea mai mare centrală este tot Porțile de Fier I: 1.166 de megawați numai pe partea românească, cu o producție de proiect de peste 5,2 terawați-oră pe an — aproximativ o zecime din electricitatea produsă de întreaga țară.
Cel mai mare volum rezervat pentru atenuarea viiturilor — adică pentru a opri o inundație înainte să ajungă la oameni — este la Stânca-Costești, pe Prut, o amenajare pe care România o operează împreună cu Republica Moldova: peste jumătate de miliard de metri cubi ținuți liberi tocmai ca să aibă unde intra apa mare.
Iar dacă întrebarea este care e cel mai mare lac artificial de pe râurile interioare ale țării, răspunsul e Izvorul Muntelui, la Bicaz: 1,25 miliarde de metri cubi și circa 32,6 kilometri pătrați de luciu de apă — aproximativ patru mii cinci sute de terenuri de fotbal.
Patru obiective, patru superlative, niciun titlu unic.
Câte sunt, de fapt
Și aici cifrele se comportă la fel: depinde ce numeri. Potrivit unei informări a Administrației Naționale „Apele Române" din decembrie 2025, instituția administrează 82 de baraje importante și 329 de mai mică importanță; Hidroelectrica are 99 de baraje importante; iar peste 1.500 de baraje mici — iazuri piscicole, acumulări de agrement, lucrări locale — aparțin primăriilor, firmelor sau persoanelor fizice. Adunate, trec de două mii patru sute de structuri, dintre care doar vreo două sute intră în categoriile de importanță excepțională și deosebită.
Din toate acestea, cele care contează în statisticile internaționale — barajele „mari", cu peste 15 metri înălțime, după definiția Comisiei Internaționale a Marilor Baraje — sunt în jur de 246. E cifra cu care România apare în clasamentele mondiale, undeva pe locul nouă în Europa. Nu în primele trei; nici pe departe ultima.
Așa că formula „România are mii de baraje" este, tehnic, adevărată — și complet inutilă, pentru că pune în aceeași oală un iaz de două hectare din Bărăgan și un zid de 168 de metri din Retezat.
Galeria celor mari
Vidraru (166,6 m) este, probabil, unul dintre cele mai fotografiate locuri din România. Un arc de beton subțire, cu un coronament de 307 metri, împins între doi pereți de calcar pe valea Argeșului, cu Transfăgărășanul urcând peste el. Umplerea lacului a început în martie 1966; hidrocentrala a fost inaugurată în decembrie același an. Lacul are 465 de milioane de metri cubi și, după datele Apelor Române, 870 de hectare de suprafață.
Din august 2025, Vidraru a fost golit controlat — pentru prima dată în aproape șaizeci de ani — pentru o retehnologizare de circa 188 de milioane de euro, contractată abia la a șasea licitație, după cinci eșuate. Umplerea controlată a început pe 2 aprilie 2026, etapizat, mai întâi doar prin priza Topolog, cu prizele secundare Limpedea și Valea lui Stan deviate până când turbiditatea scade. Ținta este nivelul minim tehnologic în octombrie 2026. La 6 august 2026, lacul era la 46% grad de umplere.
Golirea a fost unul dintre cele mai urmărite evenimente de infrastructură din ultimii ani — imaginile cu valea descoperită au circulat masiv. Ceea ce nu s-a spus la fel de des este că, cel mai probabil, priveliștea aceea nu se mai repetă în viața niciunuia dintre noi: următoarea golire a Vidraruului, dacă va fi, vine peste alte câteva decenii.
Izvorul Muntelui (127 m) este opusul lui Vidraru ca inginerie: un baraj de greutate din beton, masiv, construit între 1950 și 1960, care ține în spate cel mai mare lac de pe apele interioare ale țării. Centrala din aval, „Dimitrie Leonida" de la Stejaru, are 210 megawați și a fost, la vremea ei, obiectul industrial-simbol al României postbelice. Turbinele ei au azi șaizeci și șase de ani. Am scris pe larg despre lacul și oamenii lui.
Porțile de Fier I este singura amenajare românească de scară cu adevărat continentală. Barajul închide Dunărea în defileu, în comun cu Serbia; la finalizare, în 1972, operatorul sârb al amenajării o plasa printre primele zece hidrocentrale ale lumii. Lacul are peste o sută de kilometri pătrați. Fiecare din cele douăsprezece turbine Kaplan — șase românești, șase sârbești — are un rotor cu diametrul de aproape zece metri.
Poiana Mărului (125 m), pe Bistra Mărului, în Banat, este al patrulea ca înălțime constructivă din țară și, probabil, cel mai puțin cunoscut baraj mare al României. Are un lac de circa 96 de milioane de metri cubi.
Siriu (122 m), pe Buzău, este un baraj de anrocamente într-o zonă seismică — Vrancea. Regulamentul lui de exploatare rezervă aproape 35 de milioane de metri cubi exclusiv pentru a opri o viitură înainte să ajungă la Nehoiu și Buzău.
Vidra (121 m), pe Lotru, alimentează cea mai spectaculoasă centrală din România din punct de vedere pur fizic: Lotru-Ciunget, 510 megawați, cu o cădere brută de 809 metri. Apa cade, pe conducte forțate, de peste două ori înălțimea Turnului Eiffel, înainte să lovească trei turbine Pelton. Este a doua hidrocentrală a țării ca putere instalată, după Porțile de Fier, și cea mai mare de pe râurile interioare.
Paltinu (108 m), pe Doftana, este un baraj arc cu rost perimetral, dat în funcțiune în 1971 — cel care, în iarna lui 2025, a lăsat peste o sută de mii de oameni din Prahova și Dâmbovița fără apă la robinet. Lanțul cauzal merită spus corect, pentru că e mai instructiv decât imaginea unei simple avarii: în iunie 2025, desprinderea unui batardou submers a obturat golirea de fund, lăsând barajul fără ambele goliri funcționale; comisia de siguranță a impus coborârea controlată a lacului; nivelul scăzut a expus zona de admisie la colmatare; iar când ploile de la finalul lui noiembrie au adus un val de aluviuni, apa a devenit prea tulbure pentru stația de tratare de la Voila, care s-a oprit pe 28 noiembrie. Douăsprezece localități, printre care Câmpina, Breaza și Băicoi, au rămas fără apă potabilă. Criza a fost declarată încheiată abia pe 29 decembrie.
Și apoi sunt cele care se apropie de o sută de metri și pe care le știe toată lumea din fotografii, dar puțină lume din cifre: Tarnița (97 m), Fântânele și Colibița (câte 92 m). Fântânele are, după datele Hidroelectrica, circa 213 milioane de metri cubi și alimentează centrala Mărișelu, de 220 de megawați. Colibița, cu lacul ei din Munții Călimani, este una dintre puținele acumulări românești care apar constant în ghidurile de cazare panoramică.
Unde stau, la scara Europei
Merită început cu ceva ce se uită ușor:
> La inaugurare, în 1966, Vidraru era al cincilea cel mai înalt baraj din Europa și al nouălea din lume.
Nu „printre cele mai mari". Al cincilea. O țară care ieșea din al Doilea Război Mondial cu economia la pământ a ridicat, în douăzeci de ani, o construcție care intra în primele zece mondiale — cu prețul a aproximativ optzeci de vieți pierdute pe șantier și al desființării așezării Cumpăna, comunitatea de negustori, oieri și lucrători forestieri de pe valea Argeșului, ale cărei rămășițe se mai văd când apa scade.
Astăzi Vidraru este în jurul locului 16 european. Nu pentru că s-ar fi micșorat, ci pentru că Alpii și Caucazul au continuat: Émosson în 1973, Cirkei și Mratinje în 1976, Kölnbrein în 1977, Zillergründl în anii '80. Clasamentul s-a adâncit sub el. Barajul e același.
În vârful listei europene stă Grande Dixence, în Elveția — 285 de metri de beton, cel mai înalt baraj de greutate din lume. Iar comparația cu Vidraru e frumoasă tocmai pentru că cele două sunt contemporane și pentru că răspunsul nu e cel la care te aștepți.
Lacul de la Vidraru este mai mare decât cel elvețian. Din el se scoate, însă, de aproape nouă ori mai puțină putere decât din cele trei centrale ale amenajării elvețiene — pentru că la Vidraru apa cade 324 de metri până la turbine, iar la Bieudron, 1.883, record mondial pentru o turbină Pelton. Nu ingineria face diferența, ci geografia. Munții noștri sunt mai blânzi. Asta e tot.
Aceeași logică se vede și la volum. Izvorul Muntelui, cu 1,25 kilometri cubi, este la scara continentului un rezervor de mărime medie — Alqueva, în Portugalia, are un luciu de apă de 250 de kilometri pătrați față de 32,6 la Bicaz, iar Kuibîșev, pe Volga, are un volum de patruzeci și șase de ori mai mare. Ceea ce nu-i știrbește cu nimic titlul de cel mai mare lac artificial de pe râurile interioare ale României, într-o țară fără marile fluvii interioare ale Rusiei și fără Alentejo.
Și mai există un loc unde România stă, fără nicio rezervă, în capul listei europene. Porțile de Fier I este cel mai mare baraj de pe Dunăre — următoarea amenajare a fluviului, Gabčíkovo, are 720 de megawați față de peste două mii pe ansamblul româno-sârb; toate cele unsprezece centrale austriece de pe Dunăre, adunate, dau cât o singură amenajare la Porțile de Fier. Iar centrala românească, cu cei 1.166 de megawați ai ei, este cea mai puternică hidrocentrală convențională din Uniunea Europeană: singurele mai mari din Uniune — Grand'Maison în Franța, Cortes-La Muela în Spania, Vianden în Luxemburg — sunt centrale cu pompaj, adică nu produc energie nouă, ci o mută dintr-o oră în alta. Următoarea convențională după noi e suedeza Harsprånget, cu 977 de megawați.
Așa arată, pus cap la cap, locul nostru: câteva construcții de scară europeană, într-o țară cu munți de înălțime medie, ridicate într-o singură generație.
Ce e sub apă
Fiecare lac mare a acoperit ceva. Aici, însă, este locul unde grija pentru adevăr contează cel mai mult, pentru că tradiția orală și documentul se amestecă foarte ușor.
Cea mai mare mutare de oameni din istoria hidrotehnicii românești s-a petrecut la Bicaz, între 1959 și 1960: 2.291 de gospodării și 18.760 de locuitori au fost strămutați din zona viitorului lac Izvorul Muntelui. Satele Poienari, Hangu, Fârțâgi și Letești au fost mutate integral; altele — Secu, Ruginești, Buhalnița, Izvorul Alb, Audia, Răpciuni, Schit, Bistricioara — parțial. Puțin peste treisprezece mii de oameni au ales să rămână în apropierea vechilor așezări, urcând, practic, cu tot cu sat, deasupra cotei apei.
La Porțile de Fier a dispărut altceva: insula Ada Kaleh, cu comunitatea ei turcească, cu moscheea, bazarul și grădinile de trandafiri, acoperită de apele Dunării în 1970. Locuitorii au plecat parte în Turcia, parte în orașele din jur; o încercare de a reconstitui insula la Șimian, în aval, nu a prins niciodată viață. Tot atunci a fost mutat și orașul Orșova, ridicat din temelii pe un alt amplasament.
Motivul „se aud clopotele bisericii de sub apă" este, în schimb, folclor migrator. Apare la Bicaz, apare la Colibița, apare la aproape fiecare lac de acumulare din România și din Europa Centrală. Faptul că e atașat la atâtea locuri diferite este chiar dovada că nu aparține niciunuia. Se poate povesti — este partea cea mai frumoasă — cu condiția să fie limpede că e legendă.
Structurile vizibile la ape scăzute sunt altceva: sunt fapte fizice, verificabile — dar au și ele o durată de viață. La Bezid, în județul Mureș, sub apă zace un sat întreg, inundat în 1988. Douăzeci și șase de ani, turla bisericii inundate a ieșit deasupra apei și a devenit imaginea locului. Turla aceea nu mai există: s-a prăbușit pe 29 iunie 2014. Ce se vede azi la Bezid este „Biserica Solidarității" — o construcție nouă, sfințită în august 2024, ridicată pe treizeci și șase de piloni de beton înfipți în lac, exact pe amprenta celei vechi. Cele două se confundă ușor, inclusiv în articole recente care încă descriu turla ca și cum ar fi acolo.
La Beliș-Fântânele se vorbește despre turnul bisericii de la Giurcuța de Sus, vizibil când lacul scade. Este exact genul de detaliu care merită fotografiat și datat înainte de a fi publicat ca fapt — pentru că, așa cum arată Bezidul, lucrurile de sub apă nu așteaptă.
Iar vara lui 2026 oferă o ocazie rară. Dunărea curge la aproximativ 1.400 de metri cubi pe secundă la Baziaș, față de o medie de august de 3.900, iar acumulările de munte sunt și ele scăzute — Drăgan-Remeți la 33% pe 6 august. Cu o precizare pe care Apele Române o fac explicit și care se pierde de obicei în titluri: nivelurile mici nu sunt peste tot efectul secetei. La Vidraru, cei 46% sunt rezultatul unei goliri programate pentru retehnologizare, nu al lipsei de ploaie.
Turismul: ce există și ce nu
Adevărul incomod este că, pentru cele mai multe lacuri mari ale României, nu există date publice de turism. Fluxurile de sosiri și înnoptări pe zonele lacustre se află în bazele Institutului Național de Statistică și trebuie extrase manual; nu circulă în niciun raport.
Ce se poate documenta este puțin și spune mult:
- La Vidraru, un investitor argeșean construiește un hotel de patru stele pe Transfăgărășan, lângă lac — o investiție de aproximativ 8 milioane de euro. Este singura investiție turistică privată de anvergură asociată direct unui baraj mare românesc pe care am putut-o confirma.
- La Colibița, singurele semnale de piață disponibile sunt de cerere: vânzări de pachete de Paște sub așteptări în 2025, prezență constantă în ghidurile de cazare panoramică.
- Pentru Bicaz, Siriu, Tarnița, Oașa, Beliș-Fântânele, Cinciș și Paltinu nu am putut confirma date de turism din surse credibile.
Există și o tensiune reală, care explică o parte din tăcere: multe dintre aceste lacuri sunt surse de apă potabilă, cu tot ce decurge de aici. Tarnița, Colibița, Paltinu, Siriu, Poiana Uzului, Măneciu, Brădișor, Bolboci, Someșul Cald — toate au, în evidențele oficiale, codul de folosință „alimentare cu apă" alături de cel energetic. Vidraru însuși livrează, chiar și acum, în plină golire, între doi și șase metri cubi pe secundă pentru municipiul Curtea de Argeș. Un lac care dă apa de băut a unui oraș nu poate fi tratat ca un lac de agrement.
Iarna trecută, la Paltinu, s-a văzut și reversul: când un baraj cu dublă folosință intră în avarie, prima care se oprește nu e turbina, ci robinetul.
Ce n-a fost niciodată arătat
Rămâne, totuși, o listă de locuri care sunt spectaculoase prin ele însele și pe care România nu le-a pus niciodată pe hartă.
Gura Apelor, în primul rând. Cel mai înalt baraj al țării, la poalele Retezatului, într-un masiv care are deja infrastructură de drumeție și un parc național cu notorietate. Un baraj de 168 de metri care a avut nevoie de treizeci și cinci de ani ca să ajungă la cota lui de proiect. Povestea e mai bună decât a multor obiective mult mai vizitate.
Poiana Mărului, în Banat — al patrulea baraj al țării ca înălțime, într-o zonă montană cu trafic turistic redus și cu peisaj de calcar.
Vidra și amenajarea Lotrului — o cădere de 809 metri, o centrală în cavernă și un lac de 340 de milioane de metri cubi la altitudine, într-o zonă care are deja acces prin Transalpina.
Stânca-Costești, pe Prut — 59 de kilometri pătrați de luciu de apă, a doua suprafață a țării după Porțile de Fier, într-un peisaj complet diferit de tot ce înseamnă turism de baraj în România: nu munte, ci deschidere de câmpie și graniță.
Drăgan-Floroiu și Valea lui Iovan, pe Cerna — două acumulări de munte despre care documentarea publică e atât de subțire încât nu am putut confirma nici măcar înălțimea barajelor.
Și Bezid, care nu impresionează ca inginerie, dar are ceva ce niciunul dintre celelalte nu are: un sat întreg sub apă, o biserică nouă ridicată pe piloni exact acolo unde era cea veche și, timp de douăzeci și șase de ani, o turlă care ieșea la suprafață. Acum că turla s-a prăbușit, locul are nevoie de altceva ca să fie povestit — și tocmai de aceea merită povestit acum.
Aceste construcții sunt, în bună parte, opera unei singure generații. Comitetul Național Român al Marilor Baraje numește perioada 1975–1989 „cea mai înfloritoare din istoria construcției de baraje din România" și estimează că atunci au fost proiectate și executate peste 75% dintre barajele aflate azi în funcțiune. Sunt catedrale de beton și anrocamente puse în văi de munte de oameni care nu aveau nici utilaje moderne, nici timp, nici prea multe de ales.
Pe cele mai multe le trecem cu mașina, în drum spre altceva. Merită, măcar o dată, oprit motorul.
Fotografii proprii, realizate cu drona între aprilie 2021 și august 2026, la Vidraru, Izvorul Muntelui, Paltinu, Tarnița, Cinciș, Bezid, Valea lui Iovan și pe Dunăre, în defileu. Nicio deplasare nu a fost făcută special pentru acest material; anul fiecărui cadru este trecut în legendă. Barajele Gura Apelor, Poiana Mărului, Siriu, Vidra și Stânca-Costești, discutate în text, nu sunt ilustrate — nu avem fotografii proprii de acolo.
Text și fotografii: Adi Coco · RomâniaFrumoasă — O țară văzută încet
---
