Sari la conținut
ROENHU

Presa de epocă · Locuri

Turnul Eiffel pe care românii l-au văzut roșu

Între 1887 și 1889, ziarele românești au scris despre Turnul Eiffel aproape tot ce se putea scrie: un proces, o grevă, cincizeci de morți care n-au existat, o călimară vândută la Sibiu, scrisorile unei ardelence care l-a văzut roșu. Despre fierul de la Reșița, în paginile acestea, nu e niciun rând.


Adi Coco·21 noiembrie 2026·12 min·
Turnul Eiffel pe care românii l-au văzut roșu
Podcast · Spotify
Turnul Eiffel pe care românii l-au văzut roșu
Player-ul Spotify se încarcă doar când apeși butonul și pune atunci un cookie Spotify. Detalii
Primele pagini ale ziarelor Universul, Tribuna și Constituționalul din 1889
Trei prime pagini din 1889: Universul, 22 aprilie (4 mai), cu „Un român pe turnul Eiffel”; Tribuna de la Sibiu, nr. 247, 28 octomvrie (9 noemvrie), cu foița „Impresiuni de călătorie”; Constituționalul, 20 august (1 sept.), cu o rubrică „Turnul Eiffel”.

În 1889, o româncă din Ardeal a stat la picioarele Turnului Eiffel și a notat ce culoare avea: „roșie-bordo”. Nu a urcat. Bătea un vânt rece, așa că a lăsat urcarea pe altă dată.

Scrisorile ei au apărut în Tribuna, la Sibiu. Sunt o parte din ce au tipărit românii despre turn cât timp s-a ridicat. Ziarele l-au urmărit trei ani, de la primul proces până la închiderea expoziției. I-au numărat șuruburile, i-au calculat prețul pe kilogram și, o dată, i-au inventat cincizeci de morți.

Un singur lucru nu apare în paginile acestea: Reșița. Legenda că fierul turnului ar fi fost produs la uzinele din Banat circulă și astăzi. Presa care a scris despre turn aproape tot ce se putea scrie, adevărat sau nu, n-o pomenește.

Ziarele acestea apăreau în două state. La București, în Regatul României. La Sibiu, la Brașov și la Oradea, în Austro-Ungaria, sub administrație maghiară.

Mai întâi a fost un proces

Prima oară când Turnul Eiffel intră în presa românească, intră ca litigiu.

Dreptul, o revistă juridică din București, mai 1887, la rubrica „Chronica judiciară”. Pe Câmpul lui Marte abia se turnau fundațiile. Champ de Mars, cum îi spun parizienii, e esplanada dintre Sena și Școala Militară: fost teren de instrucție al armatei, cu numele zeului roman al războiului, apoi loc al expozițiilor universale din 1867 și 1878. Vecinii lui dăduseră deja în judecată Primăria Parisului, cerând desființarea lucrărilor începute.

> „Turla Eiffel, ce este a se construi pe câmpul lui Marte pentru esposițiunea din 1889, a dat naștere unui proces curios pendent înaintea Tribunalului din Sena.”

Revista explică și înțelegerea: după expoziție, constructorul se folosește de turn vreme de douăzeci de ani, apoi turnul rămâne al orașului. Vecinii își spun nemulțumirea cu toată politețea:

> „…turnul Eiffel nu poate constitui, în dimensiunile ce trebue să aibă, un edificiu decorativ al parcului.”

Oamenii de pe schelă

În vara lui 1888, Universul, cotidianul de cinci bani al Bucureștiului, se scuza că revine: „Am vorbit de atâtea ori despre turnul Eiffel, minunea espoziției viitoare din Paris, încât nu credem fără folos…” Era sfârșitul lui iulie. Mai erau nouă luni până la deschidere.

În decembrie, când fierul ajunsese la două sute de metri, lucrătorii cereau cincizeci de centime în plus pe oră. Ziarul notează sec că „Eiffel nu vrea să facă concesiuni”.

Gazeta Transilvaniei, ziarul românesc apărut la Brașov încă din 1838, dădea în aceeași vară un detaliu de șantier: pe platforme se bătuseră scânduri de jur împrejur, „astfel că lucrătorii nu pot vedé decât în sus”. Iar la București, în august, zvonul: „Se pare că inginerul Eiffel s-a înșelat…” Socotelile erau bune; turnul stă și azi.

Turnul Eiffel văzut de la baza lui, cu vizitatori în prim-plan
De la baza turnului. În decembrie 1888, când lucrătorii au cerut spor, fierul ajunsese la două sute de metri.Foto: AdiCoco.com

Pe 2 septembrie 1888, Românulu, ziarul radical al familiei Rosetti, publică un material cu titlu propriu, „Turnul Eiffel. Colosul exposițiunei universale de la Paris”. Ziarul avea atunci peste treizeci de ani. Constructorul apare cu inițiala greșită, „domnul H. Eiffel”, iar textul povestește cât de greu i-a fost să obțină nu doar subvenția de un milion și jumătate, ci „chiar […] simpla permisiune d-a-l construi”. Și apoi, fără nicio schimbare de ton:

> „…în gropile în care s-au așezat fundamentele zac și cadavre de oameni. Peste cinci zeci lucrători au perit până acum, atât prin surparea pământului, cât și prin dărîmarea eșafodagiului, sau prin căderea unor obiecte. Diaristica a trecut cu tăcere peste aceste accidente regretabile, familiile victimelor au fost indemnisate după putință și cu generositate.”

Nu e adevărat. Administrația de azi a turnului consemnează un singur accident mortal, din 24 mai 1889, după deschidere: un muncitor, Angelo Scagliotti, la montarea unui ascensor. Povestea celor cincizeci de oameni îngropați în fundații nu are niciun suport documentar cunoscut. A fost o știre falsă, tipărită la București ca fapt, cu tot cu reproșul adresat presei franceze că ar fi tăcut.

Omul care a urcat

Pe 22 aprilie 1889, Universul publică pe două pagini un text la persoana întâi, preluat din L'Indépendance roumaine, cotidianul de limbă franceză din București. Autorul nu e numit. Titlul e „Un român pe turnul Eiffel”.

Turnul era gata pe dinafară, dar incinta rămânea închisă și ascensoarele nu funcționau.

> „Nimic nu-i încă gata în câmpul lui Marte […] E chiar periculos să te preumbli în acest loc, unde se lucrează zi și noapte cu o activitate febrilă. Lesne să fii zdrobit.”

A urcat pe jos, pe scara din piciorul dinspre Trocadero.

> „Scara e formată de mici punți de câte cinci-spre-zece trepte, legate între ele prin paliere unde poți să resufli și să te odihnești. Treptele sunt în plăci de fer. Rampele sunt la înălțimea mânei.”

Grinzile și scările Turnului Eiffel, văzute de jos în sus
Grinzile și scările, văzute de jos. În aprilie 1889, pe aici se urca pe jos: ascensoarele nu funcționau încă.Foto: AdiCoco.com

Platforma îl ia prin surprindere: „Un salon imens suspendat în aer. Opt restaurante vor fi instalate pe această plat-formă. Pentru moment încă nu e nimic.” Lucrătorii, atârnați de balustradă, montau lampioanele cu care turnul urma să fie luminat de sus până jos.

> „Un vânt ușurel bate prin turn și face un soi de muzică. E cam rece. Nu mai îndrăznesc să mă uit în jos. Stau în spațiu. Ferul rece al rampei mi-a înghețat mâna.”

> „Arunc o privire spre pământ. Parisul îmi pare mai mic.”

La urcare i-au trebuit două ore și jumătate. La coborâre, două.

Femeia care a privit de jos

Șase luni mai târziu, în octombrie 1889, Tribuna, cotidianul românilor ardeleni, apărut la Sibiu cu cinci ani înainte, începe să publice la foiță o serie de nouă scrisori, sub titlul „Impresiuni de călătorie”. Se deschid cu „Dragă amică!” și se încheie cu o semnătură: Petronella Cornea-Misici. Scria unei prietene, iar acasă o așteptau copiii — „băieții mei, pe care atâta timp nu i-am văzut”.

Ea nu a urcat. A privit turnul de jos, iar de acolo a văzut ceva ce astăzi nu se mai poate vedea:

> „Și pe unde numai te uiți, vezi coloarea vânătă în diferite nuanțe, afară de turnul Eiffel, care e în coloare roșie-bordo.”

Culoarea nu e o impresie. Piesele turnului fuseseră date în atelier cu un strat de protecție roșu-venețian, iar în martie 1889, înainte de deschidere, turnul întreg a primit un strat gros roșu-brun. Cu el a fost inaugurat. În 1892 a devenit brun-ocru, iar din 1907 galben-brun, nuanța aleasă de Gustave Eiffel. A fost revopsit, în total, de douăzeci de ori. Roșul din scrisoare a ținut trei ani.

Privire verticală în sus, din centrul bazei Turnului Eiffel
Din centrul bazei, privind în sus. În ziua de noiembrie 2026 în care a fost făcută fotografia, vârful turnului era în nori.Foto: AdiCoco.com

Descrierea pe care o lasă e de pus lângă orice s-a scris în românește despre turn în primul lui an:

> „«Acul Cleopatrei» al secolului nostru e acest turn, în impresia generală fin ca o dantelă, dar în părțile particulare colosal ca o piramidă egipteană.”

Seara, luminile: „…sutele de lampe electrice pe arcurile uriașe, care din depărtare ți-se pare ca un șir de mărgăritare.” La ora șase, un tun de pe platforma a doua anunța închiderea pavilioanelor.

Turnul Eiffel luminat noaptea, văzut de jos, cu arcada bazei
Turnul luminat, văzut de jos, în septembrie 2025.Foto: AdiCoco.com · © Pierre Bideau – lighting designer for the golden lighting of the Eiffel Tower

Petronella Cornea-Misici scrie și despre mulțimea de la expoziție, fără menajamente. Englezii cărora porția li se pare mereu prea mică. Americanii, care sunt „minele de dolari pentru Parisieni” și totuși „obiecte de glume și rîs înaintea Francezilor”. Vizita ei se închide cu o frază pe care ai putea-o citi și azi:

> „Parisul și-a perdut caracterul adevărat, a devenit metropolea străinilor.”

La întoarcere s-a oprit o zi la Viena: „toate mi-s-au părut atât de mici prelângă strălucitorul Paris”.

Cornea era numele ei de măritată, Mișici cel de fată. Din 1898 avea să publice sub numele Neli Cornea-Mișici.

Finalul ultimei scrisori din Tribuna, cu semnătura Petronella Cornea-Misici
Finalul ultimei scrisori, în Tribuna, nr. 257: „A ta prietenă / T.-B., în 26 Octomvrie 1889. / Petronella Cornea-Misici.”

Statul care n-a venit

Omul care a urcat pe scări și femeia care a privit de jos erau acolo pe cont propriu. Statul român nu era.

Expoziția marca centenarul Revoluției Franceze — adică, pentru o monarhie, centenarul răsturnării unei monarhii. Guvernul liberal al lui Ion Brătianu a declinat invitația Franței. Cum s-a aflat asta în țară se vede în România Liberă, ziar conservator din București, care publică la 18 iunie 1888 un „Apel către Români!” trimis de la Paris de gazetarul Alexandru Ciurcu:

> „Guvernul român a refusat de a lua parte, în mod oficial, la esposițiunea universală ce se va ține în Paris, în anul 1889. Făcând aceasta, guvernul român va fi avut, de bună seamă, cuvintele sale, și nu e treaba mea să 'l judec. El a făcut ceea ce aŭ făcut cele mai multe guverne monarhice din Europa.”

Titlul și primul paragraf al „Apelului către Români”, în ziarul România Liberă din 18 iunie 1888
România Liberă, 18 (30) iunie 1888: „Exposițiunea universală din 1889. Apel către Români!”, semnat Alexandru Ciurcu, 229, Faubourg St. Honoré.

Termenul de înscriere trecuse. Alexandru Ciurcu scrie că a obținut totuși, de la direcția expoziției, promisiunea unui loc și cere un comitet național. A nu veni, adaugă el, „ar fi a mărturisi că ne temem de esamen”. Gazeta Transilvaniei retipărește apelul a doua zi, la Brașov.

Într-o scrisoare către noul prim-ministru, Teodor Rosetti, tot el dă data refuzului — „14 Iuliu anul trecut” — și motivul invocat: economia. Guvernul întrebase însă dacă o comisie de studiu ar fi bine primită la Paris, iar pentru asta Alexandru Ciurcu are o comparație: e ca și când cineva, poftit la masă, ar răspunde că ar veni, dar vrea să știe mai întâi dacă n-o să fie luat „cu câinii la goană”.

Președinția comitetului o primește prințul Georges Bibescu. Fără ceartă nu se poate: Societatea Cooperatorilor, prezidată de Dimitrie Butculescu, răspunde printr-o „întâmpinare” tipărită în trei ziare. Cooperatorii se pregătesc din 1887, scrie acolo, iar „guvernul francez ne-a acordat gratis locul”. Alexandru Ciurcu dă afirmației „cea mai formală desmințire”. Voința Națională, ziarul liberalilor, trecuți între timp în opoziție, rezumă: „Ceartă mare între d-nii A. Ciurcu și D. Butculescu. Fiecare revendică pentru dânsul paternitatea ideei”. Și observă că negustorii serioși nu vor primi patronajul „unui comitet compus esclusiv din conservatori”. Universul cere împăcare, ca țara să fie reprezentată „la marea serbare revoluționară”.

Până la urmă s-a mers prin subscripție. Potrivit istoricului Laurențiu Vlad, Parlamentul a votat în decembrie 1888 două sute de mii de franci pentru comitet, iar restul banilor a venit dintr-o loterie, din subscripții și de la expozanți. Standurile românești au ajuns la 1.146 de metri pătrați, cu două pavilioane, un restaurant și un spațiu de degustare a vinului.

Așa se explică ce urmă a rămas. Nu rapoarte de comisie: ziare. Ce știm despre cum au văzut românii turnul în primul lui an știm fiindcă s-au dus pe banii lor și au scris acasă.

Turnul la kilogram

Până în vara lui 1889, turnul încetase să mai fie știre. Devenise marfă.

La Sibiu, Tribuna publica reclame: „Turnul Eiffel drept cassetă de hârtie, gata de a se compune, 40 cm. înalt”, cu cincizeci de coli de hârtie de scrisori, plicuri și o călimară în galeria de sus. Prețul, doi florini și douăzeci. Alături, „Turnul Eiffel drept dulap de clădire”, șaptezeci de piese de lemn și de piele tare, „cu care ori-care mână încâtva mai dexteră poate să compună turnul”.

Coadă de vizitatori la ascensorul spre vârful Turnului Eiffel
Coada la ascensorul spre vârf, în noiembrie 2026. Ecranul anunță vizibilitate redusă.Foto: AdiCoco.com

Gazeta Transilvaniei îl măsura altfel:

> „1 chilogram de turn Eiffel ar costa 1 leu; dacă cumva direcției esposiției i-ar trăsni prin cap gândul de a transporta pe roate turnul în Francia […] i-ar trebui numai decât 100 trenuri de marfă.”

Din aceeași curiozitate, scrie ziarul, „s-au numărat și șuruburile: 2 milioane și jumătate de șuruburi străbătând 7 milioane găuri”.

În august, Tribuna relata că pe 19 august, la nouă și un sfert seara, trăsnise în turn. „Lucrătorii din farul turnului, ocupați la proiector, au văzut curgând picături de metal topite de pe paratoner.” Nu pățise nimeni nimic.

Turnul Eiffel noaptea, cu farul aprins, văzut de pe podul Bir-Hakeim
Farul din vârful turnului, văzut de pe podul Bir-Hakeim, în septembrie 2025.Foto: AdiCoco.com · © Pierre Bideau – lighting designer for the golden lighting of the Eiffel Tower

Tot în august, Românulu avea un titlu: „Edison în turnul Eiffel”.

Biroul reconstituit al lui Gustave Eiffel din vârful Turnului Eiffel, cu figuri de ceară
Biroul lui Gustave Eiffel din vârful turnului, reconstituit. Figurile de ceară îl arată pe Gustave Eiffel, pe fiica sa Claire și pe Thomas Edison, care a venit la Paris în 1889.Foto: AdiCoco.com

La București, Constituționalul publica glume: „Făgăduiesc camaradului meu Eiffel de a numi Eiffelina pe întâia mea copilă!”

Iar în octombrie, într-un articol din Tribuna care n-avea nicio legătură cu Parisul, ci cu universitățile românești și cu importul de instituții moderne, turnul apărea deja ca figură de stil:

> „…creatorii, importatorii entusiaști ai novităților […] s-ar fi grăbit a ridica sub cerul României și turnul Eiffel — tout simplement.”

În anul în care a fost deschis, turnul nu mai era doar un obiect. Era o comparație. Iar un obiect ajuns figură de stil se desprinde ușor de fapte.

Ce lipsește

Peste o sută cincizeci de pagini de ziar, din paisprezece publicații românești, din Regat și din Ardeal, între mai 1887 și noiembrie 1889. Un proces, o grevă, o poveste falsă cu cincizeci de morți, un om care urcă pe scări, o femeie care privește de jos, un stat care nu vine, o călimară de doi florini și o glumă cu Eiffelina.

În paginile acestea, nici măcar o dată, Reșița.

Legenda că fierul turnului ar fi fost produs la uzinele din Reșița circulă și astăzi, uneori cu varianta că pe piese ar scrie „Made in Reșița, România”. A fost demontată public în 2016, în Adevărul, de istoricul Mircea Rusnac și de Dan Perianu, autorul unei istorii a uzinei. Administrația turnului spune că structura e din fier pudlat, adus de la forjele din Pompey, din Lorena, apoi asamblat în atelierele firmei, la Levallois-Perret. Două reviste tehnice de la Budapesta, Épitő Ipar și Iparügyek, scriau despre aceleași ateliere încă din vara lui 1888.

Dar dovada cea mai simplă e tăcerea. Ziarele românești au urmărit turnul de la proces până la închiderea expoziției. I-au numărat șuruburile, i-au cântărit kilogramul, i-au vândut macheta și l-au făcut poantă. Au fost în stare să-i inventeze cincizeci de morți. O uzină românească nu i-au inventat.

Turnul Eiffel văzut de sub arcada bazei
De sub arcada bazei, în noiembrie 2026.Foto: AdiCoco.com

În anii în care turnul era roșu, legenda nu apare în ziare.

Fotografiile au fost făcute la Paris, în noiembrie 2026; cele două cadre de noapte, în septembrie 2025. Paginile de ziar au fost consultate în arhiva digitalizată. Citatele păstrează ortografia epocii, iar datele sunt cele tipărite de fiecare ziar, de regulă pe stil vechi, cu douăsprezece zile în urma calendarului de azi.


Surse

Newsletter

Dacă-ți place ce citești, abonează-te.

Un e-mail pe săptămână, duminica, cu articolele noi. Fără reclame.

AC

Redactor-șef · Fotoreporter

Adi Coco

Adi Coco a debutat în presă în 1994, la „24 ore mureșene”, apoi a fost corespondent pentru „Adevărul” și „Cotidianul”. Este fotograf profesionist din 2000 și redactor-șef al RomâniaFrumoasă.

Despre autor →