Reportaj · Artă urbană · StreetWise 2026 · Pasajul Lujerului, Parcul Liniei, București
Peste o sută de artiști au pictat trei zile în pasajul feroviar de sub Lujerului, la a doua ediție a festivalului StreetWise. Când au ajuns, peretele era albastru: din tot ce se pictase acolo anul trecut nu mai rămăsese nimic.
Peretele era albastru.
Vreo două sute cincizeci de metri de beton, dați cu rola de la pământ până sus, într-un albastru uniform sub care nu se mai ghicea nimic. Când au ajuns vineri dimineață, îmi povestesc, pe toată lungimea aia nu era decât o semnătură albă, scrisă repede de cineva care ajunsese primul.
Anul trecut, pe aceiași pereți, o sută și ceva de oameni pictaseră timp de trei zile. Din lucrările alea nu a mai rămas nimic. Nu o parte, nu marginile, nu un colț uitat sub o schelă. Nimic.
Asta e prima informație pe care o afli în Pasajul Lujerului, la a doua ediție a festivalului StreetWise, și e informația care schimbă tot ce crezi că vezi acolo. Pentru că într-o cultură construită în jurul întrebării cine are voie să picteze peste cine, aici nimeni nu a trecut peste nimeni. Peretele fusese adus la zero înainte să ajungă vreun artist.
Ce era pe perete acum zece luni
Am filmat pasajul în noiembrie trecut, într-o duminică la prânz, mergând pe jos de la un capăt la altul. Peretele avea atunci altă culoare — un albastru-cenușiu spălăcit, aproape stins, departe de cobaltul de acum — iar peste el lucrările primei ediții stăteau una lângă alta.
Erau acolo un portret de câțiva metri, o femeie cu părul roșu și bule de aer în jur. Un craniu verde din care creșteau ciuperci. Șobolani cu măști de vopsit, unul cu doza în labă, unul cu o rolă în vârf de prăjină. Un băiat în pulover galben, semnat și datat 2025. O spirală neagră făcută numai din ochi. Un cheeseburger sub un con de lumină, cu „My Precious" scris deasupra. Și, pe o porțiune albastră, patru cuvinte care în septembrie nu mai existau: live or scroll ~ your call.
Toate au fost date cu rola înainte de a doua ediție.
Cinci din Târgu Mureș, trei dintre ei plecați
Szász István are ochelari de soare pe cap, brațele acoperite de tatuaje și o mască de vopsit atârnată la gât. Se scuză, fără să fie întrebat, că a uitat românește de când e plecat. Nu se aude: vorbește curat, fără accent, iar singurul semn al celor șapte ani de Viena e o pauză scurtă înaintea câte unui cuvânt. Lucrează acolo într-un salon de tatuaje și tatuează de aproape șaisprezece ani.
Vine la festivaluri de graffiti o dată sau de două ori pe an, majoritatea în Austria. Ăsta, spune el, e cel mai bun la care a fost — și motivele pe care le dă nu sunt despre artă: peretele e mare, iar organizatorii au pus schelă.
A ajuns aici cu grupul lui, șapte oameni veniți la București din unsprezece. Cinci sunt din Târgu Mureș, iar trei dintre ăștia cinci nu mai locuiesc de mult acolo. Au primit vreo treizeci de metri de perete de la Răzvan, unul dintre organizatori, care a împărțit pasajul între grupuri. Anul trecut au pictat pe partea cealaltă, în fața scenei.
„Când am venit aici la locație, ne-am uitat la perete și am zis că «vai, e prea mare». Dar de fapt, nu ajunge."
Grupul lui a ales o temă subacvatică. El face o caracatiță, un coleg face un Neptun. Alt grup, mai încolo, lucrează în verde. Nimeni nu le-a dat o temă comună.
Meseria începe pe hârtie
Ziua de lucru începe la zece, când pornesc DJ-ii. Își mixează seturile de dimineață pentru un pasaj în care, la ora aia, sunt doar oameni pe schele. Sub muzică se aude sfârâitul dozelor, iar mirosul de vopsea se strânge între pereți și nu mai pleacă până seara: rampa e adâncă și îngustă, iar aerul stă în ea.
Soarele hotărăște cine lucrează comod. Peretele vestic are umbră în a doua parte a zilei, cel de vizavi n-are, iar cei care au primit porțiuni pe partea bună știu că au fost norocoși.
Ce se vede pe perete e ultima etapă. Înaintea ei sunt schițele.
Szász lucrează după un desen pregătit acasă, alb-negru, pe care îl ține în telefon și îl scoate din buzunar de câteva ori pe oră. Alții desenează pe loc, cu markerul, pe blocuri de hârtie sprijinite de pragul de beton.
Un artist își socotește lucrarea în doze, așa cum un zugrav își socotește camera în găleți. Szász a primit treisprezece de la festival și are nevoie de douăzeci. Restul și le-a adus de acasă, iar ce rămâne nu le poate lua înapoi: vopseaua sub presiune nu urcă în avion. Le dă cuiva de aici.
O tânără pictează cu o cască de realitate virtuală pe ochi și cu mănușă de lucru pe mâna cu doza. Nu e o demonstrație. E de la Fâs Fâs — grup de șase oameni din București, numit după zgomotul pe care îl face un cap de spray — care spun că sunt printre primii care au trecut proiectarea pe VR. Înainte lucrau cu videoproiectorul, metoda clasică: se aruncă schița pe perete, se conturează, se pictează peste. Numai că proiectorul cere întuneric, iar o lucrare comercială are termen și trebuie avansată și la prânz.
„Avem nevoie să folosim orice parte a zilei, nu doar seara", spune Alexandra, care lucrează în echipă de la sfârșitul lui 2023. Casca îi arată desenul suprapus peste zidul real, la scară, indiferent de oră. N-o mai atinsese până atunci și i-au trebuit câteva săptămâni ca să se obișnuiască să se miște cu ea pe cap, pe schelă.
Comentariile la casca de pe cap nu vin de la alți artiști, spune ea, ci de la clienți: „A, pot să fac și eu asta!" Briana, care s-a alăturat echipei în martie, nu contrazice: „Poți să faci! Oricine poate face lucrurile astea." Îi spun că tot trebuie să știi să desenezi. „Toată lumea poate să-și cumpere o carte de colorat", râde. „Depinde ce faci după aia cu ea."
În echipă, fiecare are mâna lui. Briana lucrează cu pensula, la detaliile mici care cer răbdare. Gabriel Daraban, care a fondat grupul, face fundalurile — „Eu sunt cu florile". Andrei face fețele din spray. Alexandra spune că încearcă să facă de toate și că încă învață. „Ea doar fură meserie", râde Briana.
La câțiva metri mai jos, o fetiță de vreo șapte ani vopsește o porțiune de zid la înălțimea la care ajunge, sub supravegherea unui coleg de-al tatălui ei. Tatăl lucra, în timpul ăsta, la ultimul nivel al schelei.
Copiii de la perete nu sunt o excepție de weekend. „Aici vine fiecare cu familia", spune KSELE. „Toată lumea crede că suntem vagabonzi și chestii, dar avem familii, suntem oameni responsabili. Și toată lumea vine cu un pachet." Unii amână altceva ca să fie aici, alții duc copiii la grădiniță dimineața și vin după. El are patruzeci de ani și pictează alături de oameni pe care îi știe de douăzeci și cinci, iar acum se văd cu tot cu neveste.
Legea nescrisă — și ce se alege de ea la festival
În graffiti există o regulă pe care n-o scrie nimeni și pe care o știe toată lumea, de la Malmö la Militari: poți acoperi lucrarea altuia doar dacă urci o treaptă. O piesă peste o semnătură, ceva mai mare peste ceva mai mic, mai mult timp și mai mult risc peste mai puțin. Invers nu se face.
Doi cercetători suedezi, Erik Hannerz de la Lund și Jacob Kimvall de la Konstfack, au petrecut ani printre writeri ca să descrie exact mecanismul ăsta. Oamenii cu care au vorbit numesc încălcarea lui o faptă care nu se iartă. Tot ei au observat de ce se ajunge acolo: un perete devine important abia când se umple. Cât timp mai e loc gol, mergi în gol. Când nu mai e, treci peste. Ierarhia nu vine de la cine administrează zidul, ci de la suprafața însăși.
Regula nu ocolește pe nimeni. În octombrie 1986, Keith Haring a pictat o porțiune din Zidul Berlinului la Checkpoint Charlie, invitat de un muzeu, peste lucrarea unui francez care picta acolo de doi ani. În aceeași noapte, altcineva a dat lucrarea lui Haring cu gri.
În Pasajul Lujerului, regula asta n-a fost încălcată de nimeni. Peretele nu a fost acoperit de artiști, unul peste altul, cu doza în mână. A fost dat cu rola, uniform, înainte ca ei să ajungă.
Duminică la opt dimineața, în ultima zi, pe schelă era deja cineva. KSELE are patruzeci de ani, pictează pereți din 2001 și a lucrat o vreme ca graphic designer într-o agenție, înainte să se întoarcă la pictat pereții cu program întreg. Anul trecut a pictat, la începutul pasajului, un tigru în săritură, cu o rolă de zugrav într-o labă și o doză în cealaltă. Tigrul nu mai există.
„Investești timp, energie și suflet, faci o lucrare. Ai arhivat-o, o pui acolo la arhivă și treci mai departe."
Nu o spune resemnat, o spune ca pe o regulă a meseriei. Adaugă imediat și partea care îl deranjează: „Arta asta de stradă e efemeră. Normal că întotdeauna îți dorești să o ții mai mult." Înainte de festivalul de anul trecut lucrase cinci săptămâni, de luni până duminică, la un singur mural. Pentru acela le-a propus proprietarilor un lac de protecție ultravioletă, pentru că soarele mănâncă întâi roșul: pe orice mural mai vechi, roșul e prima culoare care se stinge. De atunci se uită și la orientarea peretelui înainte să accepte o lucrare. Nordul e cel mai bun, spune el. Nu îți arde culorile.
Regula aceea nescrisă există, confirmă el, și o știe toată lumea. Numai că la un perete de festival ea nu mai are ce reglementa, pentru că se știe de la bun început ce urmează.
„Păi e clar. Adică asta e ideea, la anul se face din nou altceva."
Iar despre festivaluri în general, oriunde ar fi ele: „Dacă sunt în aceeași locație, se șterg."
Deci nu e nici încălcare, nici accident. La un perete de festival funcționează o a doua înțelegere, peste cea a străzii, iar cei care vin o cunosc dinainte: pictezi știind că se șterge. KSELE a mai văzut mecanismul și aiurea. La Bordeaux, pe un perete care se repictează prin rotație, cu o bancă așezată exact în față, ca într-un muzeu ținut afară.
Nu toată lumea o duce la fel. Dima Potapov, care a pictat și el aici anul trecut, tot în zona asta, împreună cu doi prieteni, o spune fără urmă de regret.
„Tot ceea ce noi facem este super temporar. Cum corect ar fi, efemer. Și e absolut ok dacă chiar va supraviețui o zi sau două. Deci eu nu am ego-ul ăsta de a veni să repar, dacă mai scrie cineva pe deasupra."
Cei de la Fâs Fâs au pictat anul trecut exact pe locul pe care stau și acum. Erau trei șobolani. Peste ei se pictează astăzi o piesă făcută din șase stiluri diferite, câte unul de fiecare membru, expuse separat, dar împreună, sub literele grupului.
Le întreb cum e să pictezi peste propria muncă. „E o senzație foarte interesantă, dar trebuie să învățăm să nu ne atașăm atât de mult de desene", spune Briana. „E frumos că facem în fiecare an ceva mai bun. Rămân pozele și vedem progresul."
Iar Alexandra: „Am învățat că arta e temporară, mai ales arta stradală. Și cred că asta e și frumos în ea, că o prețuiești cât e."
Trei feluri de a duce același lucru. Unul își arhivează lucrările și încearcă lac de protecție. Unul nu se întoarce să repare, dacă scrie cineva peste. Ceilalți fotografiază și măsoară progresul de la un an la altul.
Prima ediție îi învățase și altceva. Anul trecut, artiștii au primit în esență un perete pe care aveau voie să scrie. Vopseaua, sculele și restul le-au adus ei. Anul acesta au avut schelă montată pe toată lungimea pasajului și treisprezece doze de om. Diferența dintre cele două ediții se măsoară exact așa.
Ce era Pasajul Lujerului înainte de Parcul Liniei
Pasajul e o rămășiță industrială. Pe sub el trecea o linie ferată care deservea fabricile din zonă, iar tunelul a fost construit spre sfârșitul anilor '80. După 1990, odată cu fabricile, linia a ieșit din uz.
Ce a urmat au văzut toți cei care locuiesc prin apropiere: ani în care groapa dintre ziduri a fost locul unde se aruncau canapele, cauciucuri, saci menajeri și tot ce nu mai încăpea în casă.
Primăria Sectorului 6 a preluat liniile de la CFR și a început, din 2023, să transforme culoarul în parc liniar, pe faze. Prima s-a deschis în iunie 2023, a doua în 2024, iar lucrările la a treia au început în iulie 2025. Astăzi, culoarul e o alee pe care se plimbă lume cu copii și cu biciclete, iar pasajul e capătul lui pictat.
Tunelul e înfundat la un capăt. Lucrările din interior nu se văd din stradă, nici din parc, decât de foarte aproape.
„Trebuie să exersezi undeva"
Seara, în pasaj, a cântat Macanache. Scena e montată chiar acolo, între pereți, cu boxe și cu pâlnii roșii prinse de schelă.
Pe la șapte și jumătate, culoarul se umple. Filmările făcute de sus, de pe schelă, de Szász István arată pasajul plin de la un perete la altul, câteva sute de oameni strânși pe fâșia de beton pe care dimineața se plimbau bicicliști. Iar deasupra lor, pe scânduri, se picta mai departe: în cadru intră brațul lui, sprijinit de țeava schelei, în timp ce sub el lumea se înghesuie spre scenă.
Pentru Macanache nu e prima oară aici. A stat prin zonă și a desenat și el pereții ăștia, cu ani în urmă, „când nu trebuia să fii chiar atât de maestru în ale desenului".
„M-am jucat și eu, am exersat și eu. Trebuie să exersezi undeva."
Despre diferența dintre o sală de spectacole și un tunel de cale ferată are o teorie de om care a cântat în amândouă. Pe scenă, într-o sală, i se pare că trebuie să fie altcineva decât e. Oamenii așezați pe scaune, ca la teatru, nu au cum să-i dea înapoi energia de care are nevoie ca să le-o dea mai departe.
„E un schimb de energie, o pasă-pasă, de fapt, pe scenă."
Iar despre legătura dintre muzica lui și ce se pictează pe pereți: sunt oameni care vin din același loc ca el, mai toți prietenii lui desenează, mai toți cântă. „Și decât să facem belele, mai bine facem artă."
Nu e mult loc sub soare
Din afară, trei zile de perete arată ca o petrecere a unei comunități. Dima Potapov, care pictează de vreo douăzeci și doi de ani și trăiește din asta de paisprezece, descrie altceva.
„Mediul de fapt e destul de toxic și agresiv."
Explicația lui e economică, nu temperamentală. Piața e mică, se face dumping pe prețuri, iar din pictură vin banii care îți țin stocul de vopsea pentru ce faci gratis. „Nu-i tare mult loc sub soare. Deci el este, dar e limitat. Și concurența este foarte înaltă — din motivul ăsta mulți oameni nu tare se iubesc unii pe alții."
Nu peretele e ce caută oamenii ăștia în două sute cincizeci de metri și trei zile de program. Faptul că se văd la față.
Dima e din Chișinău. A studiat drept penal, a făcut școală românească deși familia lui e de etnici ruși, iar el crede că e primul din familie care vorbește româna. Anul trecut și-a cumpărat apartament în București, dar lucrează mai mult acasă, în Republică, pentru că, spune el, stai unde ai de lucru. Motivul pentru care umblă atâta e simplu și îl spune fără menajamente: în Republica Moldova nu există piață. Ca să nu stai pe loc, te miști. A fost în peste șaizeci de țări și se duce la festivaluri și neinvitat, pentru că locurile sunt oricum limitate și pentru că, dacă rămâne un spot liber, îl umple cu vopseaua lui.
Din poziția asta, de om care are cu ce compara, spune despre festivalul de aici că e la nivelul unui Meeting of Styles, că e organizat neobișnuit de lejer și că locul, ca loc, e unic. Dar lucrul pe care îl laudă cel mai apăsat e altul, iar el nu se vede în nicio fotografie: la StreetWise sunt acceptați și artiști mai puțin experimentați.
„De obicei la festival nu sunt acceptați ăia care sunt în prim drum, care abia intră. Și pentru ei este foarte complicat, că ei nu au posibilitatea să se încerce, să se conecteze, să se promoveze, să mai învețe de la cineva."
Iar asta, adaugă el, contează mai mult decât pare într-un moment în care „în lumea contemporană, cu social media, comunitățile se închid de obicei și devin mai puțin prietenoase".
Cei de la Fâs Fâs spun același lucru dinspre partea comercială. Piață există, dar nimic nu vine de la sine, iar multă vreme problema a fost că artiștii nu se prezentau ca profesioniști. Ei lucrează acum în principal cu firme și evită persoanele fizice: o sală de scrimă, o sală de dans care încă nu s-a deschis, Salvați Copiii și două mașini de salubrizare pictate pentru o firmă de servicii, ajunse la un târg de profil la München. Alexandra e angajată, Briana e colaborator.
La alte festivaluri nu prea ajung. Nu pentru că nu ar vrea, spun ele, ci pentru că nu prea sunt.
Cine plătește
La intrarea în pasaj, pe o porțiune de perete pictată în afara tunelului, sunt trecute, în litere lucrate cu aceeași grijă ca restul, numele celor care au dat vopseaua și banii. Lângă ele, un bar și o ladă frigorifică.
Pe același zid scrie și ce s-a folosit: Coral Blue, „vopseaua oficială a StreetWise 2026", alături de o marcă de spray-uri și de alți doi sponsori.
Festivalul e organizat de Asociația Graffiti și cofinanțat de Primăria Sectorului 6 și de Primăria Capitalei, prin ARCUB, în programul „București în premieră". Suma efectiv contractată nu apare în niciun document public. Cât costă în realitate un festival ca ăsta nu spune nimeni oficial: oameni cu experiență în evenimente asemănătoare socotesc treizeci și cinci–patruzeci de mii de euro. Sunt estimări, nu facturi.
Ce se știe sigur e scris pe zidul de la intrare. Restul, în buzunarele celor care își aduc singuri dozele.
La cincizeci de metri
La vreo cincizeci de metri de tunel, pe un gard de beton pe lângă care trece toată lumea, sunt aceleași litere. Fără schelă, fără doze primite, fără sponsori pe zid și fără trei zile de program.
Un sociolog francez, David Pontille, care a urmărit ani la rând și writerii, și echipele care curăță după ei, ajunge la aceeași concluzie pe alt drum: nici scrisul, nici ștergerea nu readuc peretele la Pentru scrisul de acolo, legea prevede amendă între 3.000 și 6.000 de lei, plus obligația de a readuce suprafața la starea inițială în cincisprezece zile. Pentru scrisul din tunel, la fel de multe litere și aceleași mâini, se dau treisprezece doze de persoană și se montează schelă.
Szász a fost prins o dată, la treisprezece ani, în centrul Târgu Mureșului, cu o doză luată de la taică-su. A ajuns la știri și, crede el, și în ziar. Nu l-au amendat, pentru că era copil.
„În mod normal eu fac numai legal. Deci unde se poate. Nu merită amenda, dosar penal sau chestii de astea. Fac din hobby, fac din pasiune."
KSELE, care nu se mai consideră grafăr și lucrează de ani buni pe murale, nu apără tot ce se scrie pe pereți. Există și reguli scrise, spune el, nu doar nescrise: biserici nu, monumente istorice nu. Când un puști a scris pe Ateneu, cei din branșă au fost primii care au strâmbat din nas.
Dar refuză să pună totul într-o singură oală. Îl citează pe cineva a cărui formulare i-a rămas: grafarii nu distrug, ei punctează problemele societății. Unde e ceva abandonat, acolo apar literele.
„Nu cred că dă cineva pe o clădire dacă arată foarte bine, e reamenajată și e totul curat."
Se verifică mergând pe jos prin centrul Bucureștiului, pe lângă ușile bătute în scânduri de pe Calea Victoriei. E singurul răspuns pe care l-am primit la întrebarea de ce apar literele pe gardul de la cincizeci de metri și nu pe blocurile renovate de vizavi.
Ce se știe și ce nu
Despre începuturile scrisului pe pereți în România nu există arhivă, ci memorie. Textele care circulă online despre anii '90 nu au note și nu au bibliografie, iar cel mai vechi dintre ele e din 2011 și pare să fie sursa tuturor celorlalte. ERPS, unul dintre primii, spune că a început în 1994 și că în 1997 comunitatea se aduna în Parcul Tineretului.
Despre ce se întâmplă cu un perete pe care se pictează la nesfârșit, în schimb, cea mai bună descriere nu vine dintr-o carte. KSELE povestește că, la Budapesta, la un Meeting of Styles, a văzut un om desprinzând o bucată din zid: stratul de vopsea se făcuse atât de gros încât se rupea în plăci.
„Deci practic se îngrașă pereții."
starea de dinainte. Zidul nu se întoarce la zero.
În Pasajul Lujerului, anul acesta, cineva a demonstrat contrariul cu o rolă și câteva zeci de litri de albastru.
Apoi peretele rămâne acolo, într-un tunel închis la un capăt, pe care nu-l vede nimeni dacă nu intră. Va sta așa un an.
Dincolo de intersecție, îmi spusese Macanache înainte de concert, după Carrefour, mai e o bucată de pasaj, cam la fel de mare, pe care încă e șină. Acolo ar mai fi una-două lucrări semnate de el.
„Dacă mai sunt, dacă nu a dat cineva peste, habar n-am."
---
Reportaj realizat în Pasajul Lujerului, Parcul Liniei, Sectorul 6 al Bucureștiului, în ultimele două zile ale festivalului StreetWise: sâmbătă, 5 septembrie 2026 și duminică, 6 septembrie. Fotografiile din timpul festivalului sunt din aceste două zile. Descrierea primei dimineți, la care autorul nu a fost prezent, provine de la artiștii intervievați. Interviurile cu Szász István și cu Macanache au fost înregistrate pe loc sâmbătă, cele cu KSELE, cu Dima Potapov și cu Alexandra, Briana și Gabriel Daraban de la Fâs Fâs, duminică. Concertul de sâmbătă seara, la care autorul nu a fost prezent, este descris pe baza filmărilor făcute de pe schelă de Szász István, care le-a pus la dispoziția redacției cu drept de difuzare; imaginea cu pasajul plin e un cadru extras din aceste filmări și se vede ca atare. Lucrările primei ediții sunt descrise pe baza a 32 de filmări proprii, făcute în pasaj pe 2 noiembrie 2025; cele trei imagini din 2025 publicate aici sunt cadre extrase din ele. Fotografia copilului a fost făcută cu acordul părintelui, prezent la fața locului.
---
