Ceaunele de la Tăietura Turcului
La șapte și jumătate dimineața, drumul care urcă spre Parcul Etnografic era încă răcoros. Soarele venea pieziș prin frunzișul din stânga și cădea în dungi peste alee. Sub poarta de lemn înnegrită de vreme, o pancartă albastră anunța, în două limbi, intrarea. Dincolo de poartă, pe iarbă, se umfla arcada de plastic a unei linii de start. Restul dealului tăcea.
Mai sus, pe platoul dintre casele mutate aici din toată Transilvania, șirul lung de corturi albe era deja ridicat. Aproape gol. Se auzeau butelii mutate din loc, capace de ceaun puse deoparte și apa unui furtun deschis pe undeva. Nimeni nu se grăbea și, totuși, toată lumea era la treabă de ceva vreme.
Ora opt: roșii, ceapă, apă rece
Roșii spălate cu furtunul, într-o strecurătoare de inox pusă direct pe iarbă, în contra-lumină. Jetul se spărgea în picături prin soare. Omul care ținea furtunul nici nu s-a uitat spre mine.
La masa de alături, patru femei curățau ceapă. Cojile se adunau pe folia întinsă peste blat, într-un morman care creștea văzând cu ochii, iar cuțitele mergeau într-un ritm pe care nu-l are decât cine a mai făcut asta de câteva sute de ori. Nimeni nu vorbea prea mult. Era ora la care se lucrează, nu la care se povestește.
Peste tot, aceeași ordine a lucrurilor: se curăță, se toacă, se pune la fiert. Ceaunele — mari, negre, unele pe trepiede, altele pe butelie — stăteau goale și așteptau. Zece metri mai încolo, unul fierbea deja.
Pe hârtie, programul spunea că se gătește între unsprezece și cincisprezece. În realitate, la opt, jumătate de tabără era la a doua tocătură. Nepotrivirea nu era o scăpare de organizare: e felul în care funcționează un ceaun. Ce trebuie să fiarbă patru ore nu poate începe la unsprezece.
Nu era singura nepotrivire. La trei metri unul de altul lucrau oameni în tunici albe, cu mișcări de bucătărie profesionistă, alături de grupuri de prieteni care nu reprezentau pe nimeni în afară de ei înșiși. Fără nicio ierarhie vizibilă și fără ca cineva să pară deranjat de asta. Concursul era un pretext. Oamenii veniseră să gătească împreună și să stea o zi unii cu alții. Ora de start era singurul lucru pe care îl impunea.
Cine gătea
La un cort, șorțuri negre cu blazonul Asociației Vechiul Cluj. La altul, șorțuri verzi cu „Anyó" — bunicuța, în maghiară. Mai încolo, șorțuri roșii cu „30+" și un avion mic în siglă. Într-un capăt, o echipă purta multiculturalismul tipărit pe piept: Transilvania Noastră / Erdélyünk / Unser Siebenbürgen.
Diferența dintre ei se vedea la mâini, dacă te uitai atent. Unii tăiau fără să privească blatul. Alții tăiau mai încet, se consultau între ei, gustau mai des decât era nevoie. Corturile erau așezate la doi-trei metri unul de altul, cât să se audă între ele tot ce se vorbește. Nimeni nu comenta.
M-am născut la Târgu Mureș și nu știu maghiară. La niciun cort nu s-a pus problema. Mi s-a vorbit românește, fără efort și fără ca cineva să facă din asta un subiect.
La unul dintre corturi, cineva s-a uitat la aparat, a văzut autocolantul cu logo-ul RomâniaFrumoasă.org de pe el și a spus că ne citește. M-a întrebat de ce unele dintre traducerile noastre în maghiară sună fluent, iar altele sună ciudat.
I-am spus adevărul: cele care sună ciudat n-au apucat să treacă pe la editorul de limbă maghiară. Prima versiune e făcută automat, el o rescrie după aceea, iar unele materiale sunt citite înainte să ajungă la el.
Paharul de dinainte de ora nouă
La fiecare cort la care m-am oprit să fotografiez s-a întâmplat același lucru. Întâi mi se făcea loc. Apoi mi se întindea o lingură, un colț de pâine sau un bol. Și abia după aceea, obligatoriu, paharul.
Palinca circula de la opt dimineața. Nu mult, nu ostentativ — un pahar mic, cât o înghițitură și jumătate, ridicat în dreptul ochilor, privit o secundă în lumină și băut. Se turna din sticle fără etichetă, ceea ce în Transilvania e o formă de garanție, nu de suspiciune.
Refuzul nu supăra pe nimeni. Ceea ce conta era gestul de a oferi, iar gestul acela se repeta la fiecare cort, cu o consecvență care după a cincea oară încetează să mai fie politețe și devine reflex cultural.
Pe la nouă și jumătate a apărut și muzica. Cinci instrumentiști — viori, violă, contrabas și acordeon — treceau printre corturi cu instrumentele în mână, se opreau, cântau două piese și mergeau mai departe. Nu era un concert. Era mai degrabă felul în care se chefuia pe vremuri cu muzicanții în bătătură.
Unde se întâmplă
Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia" e secția în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, la poalele Hoii. Primul muzeu în aer liber din România, înființat în 1929 de etnograful Romulus Vuia. Din cele 75 de hectare de atunci au mai rămas vreo 16, cu gospodării, instalații tehnice țărănești și biserici de lemn aduse din zone etnografice diferite.
Strada de la poartă se cheamă Tăietura Turcului — Törökvágás, în maghiară — și e trecătoarea peste dealul dintre cele două ape, care leagă astăzi cartierul Grigorescu de satul Baciu. Un drum pe aici e pomenit încă din 1377, în documentul de hotărnicire a Clujului. Numele de azi vine însă dintr-o legendă: oastea otomană, așezată pe valea Nadășului, ar fi început să taie dealul ca să abată Someșul și să lase orașul fără apă înaintea unui asediu lung. Săpătura începută ar fi rămas drum.
Oamenii aceia tocau ceapă între o casă din Țara Oașului și o șură din Câmpie. E genul de decor pe care, dacă îl construiești pentru un festival, iese fals. Aici era pe dos: festivalul venise la decor.
Evenimentul se numește Örömfőzés — „gătit cu bucurie", în traducere liberă. În programul oficial al festivalului nu apare cuvântul „concurs". Numele stă scris pe plăcuța fiecărei echipe, sub un logo cu polonice și teluri roșii, deasupra siglei celei de-a 17-a ediții a Zilelor Culturale Maghiare din Cluj. Ediția din 2026 se ține între 16 și 23 august, sub sloganul „Cu porțile deschise". Se închide azi.
La zece, dealul s-a umplut de alergători
Cele două programe ale zilei se suprapuneau în aceeași dimineață, în același loc, cu un efect care s-a văzut de pe la unsprezece: alergătorii ieșeau din pădure și intrau direct în mirosul a zeci de ceaune.
Crosul se numește KMN-Donaton, are patru trasee — cel mai lung, de douăzeci și unu de kilometri, pe potecile Hoii — și pornește la zece, chiar de sub poarta parcului. Numele vine de la Donát, ciobanul din aceeași legendă care a botezat și locul. Păzindu-și turma lângă pădurea Hoia, ar fi văzut ce se sapă în deal și ar fi alergat până în oraș ca să dea de veste — iar acolo s-ar fi prăbușit, mort de efort. Clujenii l-au crezut și au respins atacul.
E legendă, nu document. Statuia, în schimb, există. E în parc, mutată acolo în 2014 — și îl reprezintă, spun istoricii, pe Sfântul Donatus, protectorul viilor. Ciobanul i-a fost lipit mai târziu.
Dar un cros botezat după un om care a murit alergând ca să ducă o veste nu are nevoie de justificări.
Ce fierbea în ceaune
Pe la prânz, dacă mergeai încet de la un capăt la altul al șirului, puteai să faci inventarul unei bucătării întregi. Ceapă roșie tăiată subțire, călită într-un ceaun cât o roată de căruță, mișcată cu o lingură de lemn de un metru. Varză călită cu afumătură, deja închisă la culoare. Paprikaș, gulaș, vinete, jumări. Un aluat frământat cu verdeață, într-un castron de inox, pentru găluștile care aveau să intre la fiert peste jumătate de oră.
Carne de porc tăiată cubulețe, albă de grăsime, într-un ceaun negru abia încălzit — jumătate pentru tochitură, jumătate pentru jumări. Dintr-un singur ceaun ieșeau, peste câteva ore, două feluri diferite. Și un al treilea, dacă puneai jumările pe pâine.
Mirosurile nu se amestecau. Fiecare cort avea aerul lui, iar între ele erau doi-trei metri de nimic — exact cât să iei o gură de aer curat înainte de următorul.
Soarele urcase deasupra copacilor și umbra corturilor se strânsese la un metru. Sub prelate se stătea bine; în afara lor, iarba era uscată și scârțâia sub pantofi. Se auzeau, în același timp, cinci-șase conversații, muzicanții undeva la capătul șirului și, din când în când, sfârâitul scurt al unei linguri de lemn plimbate pe fundul unui ceaun încins. Nu era zgomotul unui festival. Era zgomotul unei curți mari, în ziua în care se gătește pentru toată lumea.
Toată mâncarea aceea se dădea gratis, oricui, până se termina.
Juriul, pe la unu
Către ora unu au apărut plăcuțele albe cu „ZSŰRI" — juriu — agățate de bârnele unei șuri vechi, deasupra a două mese acoperite cu fețe de masă albe. Concurenții au început să ducă acolo farfuriile.
Câteva echipe le-au aranjat ca la restaurant: farfurie cu bordură lată, mămăligă tăiată drept, o quenelle de smântână pusă cu lingura, verdeață presărată, castraveți murați în evantai. Cele mai multe, nu. Restul erau farfurii de duminică — mâncare bună, pusă frumos, fără pretenția de a fi altceva decât mâncare bună.
Bonanza nu m-a lăsat să plec
Cortul echipei Bonanza — oamenii de la pensiunea cu restaurant care poartă același nume, de lângă Cluj, pe drumul spre Zalău. În jurul ceaunului, trei bărbați în șorțuri roșii amestecau și povesteau. Am făcut cadrele, am mulțumit și am dat să plec.
Nu s-a putut: nu se pleacă de la un cort fără să guști. Femeia care întindea pasta de jumări m-a întrebat cum o prefer. Mai groasă, i-am spus, ca să simt textura cărnii rămase după ce s-a topit și s-a tocat. A uns o felie de pâine cât o palmă și mi-a pus-o în mână.
La prima mușcătură veneau toate trei odată: pâinea proaspătă, carnea din pastă și feliile mari de ceapă roșie. Din cinci-șase mușcături nu mai era nimic. Am mâncat-o în picioare, cu ei uitându-se la mine până la ultima îmbucătură.
Aș mai fi luat una. M-am uitat la câte ceaune mai erau la fiert pe șirul acela și m-am oprit.
Ce nu m-a întrebat nimeni
Prin anii '90, când sentimentul antimaghiar era un instrument politic curent, circula prin România o poveste pe care fiecare jura că i s-a întâmplat lui: fusese într-o zonă majoritar maghiarofonă și nu fusese servit într-un magazin pentru că nu știuse să ceară pâine în ungurește. Povestea avea de fiecare dată același schelet și de fiecare dată alt personaj — semnul clasic al legendei urbane. Nu am întâlnit niciodată o versiune cu nume, cu localitate și cu dată.
La Tăietura Turcului, sâmbătă, nimeni nu m-a întrebat dacă știu să cer pâine în limba maghiară. Mi s-a dat pâine, cu jumări pe ea, înainte să apuc să cer ceva.
O zi de reportaj nu demontează treizeci de ani de politică. E doar ce am văzut. Iar sloganul ediției — „Cu porțile deschise" — nu a fost explicat de nimeni. Nu a fost nevoie.
Nu știu cine a câștigat
Nu am aflat și nu am întrebat.
Pe la unu și jumătate, aleea era plină — oameni cu farfurii de carton, copii care se strecurau printre picioare, alergători încă în tricourile de concurs. La fiecare ceaun, cineva servea.
Oamenii care gătiseră de la opt dimineața stăteau lângă ceaunele lor și dădeau din ele cu polonicul, cu figura aceea specifică pe care o are cineva mândru de ce a făcut și incapabil să o spună cu voce tare.
Sub șură, juriul își strângea fișele. Câteva echipe se uitau într-acolo.
Cele mai multe, nu.
Reportaj realizat pe teren sâmbătă, 22 august 2026, la Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia" din Cluj-Napoca. Fotografii proprii, făcute în aceeași zi.
---
