La Sighișoara, Evul Mediu ține trei zile pe an
Reportaj din ziua cea mai plină a celui mai vechi festival medieval din România: un târg de robi, cavaleri maghiari pe cai albi, tobe care urcă strada pietruită, domnițe în alb, „Nunta" Phoenix cântată de Țăndărică, KEO și Alina Crișan — și un sfârșit de lume jucat cu foc. Sâmbătă, 25 iulie, în Cetate.
Cetatea, plină
Sâmbătă, strada pietruită care urcă spre Piața Cetății nu se mai vede de oameni. Se merge la pas — nu din politețe, ci pentru că altfel nu se poate: pietrele de râu, lustruite de cinci secole de tălpi, își impun singure ritmul. Din loc în loc, mirosul de turtă dulce se amestecă cu cel de mici și cu fumul dulceag al unei afumători; deasupra, între fațadele colorate, ghirlandele de stegulețe taie cerul în triunghiuri. Organizatorii au estimat, la finalul celor trei zile, în jur de 30.000 de participanți — iar cei mai mulți par să fi ales sâmbăta, ziua cu programul cel mai dens.
Festivalul e la ediția a XXXI-a — cel mai vechi de acest fel din România, cum țin să amintească organizatorii — și s-a așezat în oraș ca o mobilă veche care își știe locul: tarabele meșteșugarilor pe strada mare, taberele de reenactment pe iarbă, sub zid, iar scena principală în Piața Cetății, inima pietruită a orașului de sus. Turnul cu Ceas nu are nimic de făcut în program — dar, ca de cinci secole încoace, prezidează totul de la înălțime.
Târgul: brățări, pălării și o vrăjitoare cu cioară
Meșteșugarii țin partea de jos a străzii și fiecare tarabă e o mică scenă. La „Luminița cu tăblița" — numele e gravat, cum altfel, chiar pe o tăbliță de lemn —, brățările țesute stau înfășurate pe suporturi rotunde de lemn, cu sutele, ca ața pe mosoare într-o mercerie de altădată. Copiii aleg cu o seriozitate de bijutieri: se compară modele, se cer păreri, se revine la prima variantă.
Mai sus, pe o masă acoperită cu pânză cenușie, defilează o istorie militară în miniatură: soldăței de plumb pictați manual, de la cavaleri cu scuturi cât unghia la grenadieri napoleonieni cu tunici stacojii. Vânzătorul îi cunoaște pe toți — regiment cu regiment. Iar ceva mai încolo, la o tarabă de țesături, stă de pază cel mai fotografiat personaj al târgului: o vrăjitoare cu părul vâlvoi și o cioară pe umăr, care te măsoară din priviri și, dacă ai noroc, îți zâmbește — moment în care toată vraja se schimbă.
Ora 16.00: se vând robi în piață
Programul de sâmbătă începe cu momentul cel mai straniu al festivalului — și, judecând după cercul de spectatori, cel mai așteptat. Trei bărbați desculți, în cămăși de cânepă, legați între ei cu funie groasă, sunt scoși în fața mulțimii. Strigătorul — tunică albastră de brocart, beretă galbenă, funie petrecută peste umăr — le laudă calitățile pe rând, cu gesturi largi de negustor care își cunoaște marfa: unul e „bun la coasă", altul „nu mănâncă mult". Publicul licitează cu râsete; din când în când, câte o tăcere scurtă amintește că, pe aceleași pietre, scena asta nu a fost întotdeauna teatru.
Tabăra: unde copiii pun mâna pe arme
În spatele scenei, pe iarba din umbra zidului, tabăra medievală își vede de viața ei ca și cum n-ar ști că e privită. Corturile de pânză albă stau în șir, cu scuturile pictate rezemate de halebarde; pe o frânghie atârnă rufe care chiar au fost spălate; un meșter cu barbă albă, cu gluga trasă pe ceafă și brațele tatuate, povestește cui se oprește. Reenactorii nu joacă viața de tabără — o trăiesc, cu tot cu bebelușii pe care îi plimbă printre sulițe.
Pentru copii, tabăra e raiul interzis de acasă: aici armele se pot atinge. Un băiat de vreo șapte ani întinde arcul cu toată greutatea corpului, sub privirea unui instructor; altul probează o suliță mai înaltă decât el de două ori. Săgețile se împart cu măsură, poveștile — fără.
Vedeta absolută rămâne însă butucul pedepselor. La el se stă la coadă, cu telefonul pregătit: capul și mâinile prin găurile de lemn înnegrit, „călăul" cu glugă și secure de recuzită alături, fotografia de rigoare. Trec pe rând bărbați serioși care se lasă „osândiți" cu demnitate, apoi o fetiță cu ochelari de soare roz, pe care mama ei o așază cu grijă în instrumentul de tortură — spre amuzamentul întregii cozi. Pedeapsa durează exact cât o fotografie reușită.
Bufonii, cataligele și statuia vie
De la 17.15, strada e a trupei Funny Art. Bufonul în verde și portocaliu se plimbă pe catalige pe deasupra mulțimii, cu mânecile fluturând ca niște steaguri și salută de la înălțimea etajului unu; când trece prin dreptul Turnului cu Ceas, pentru o clipă, orașul are doi paznici. Sub el, arlechinii lucrează mulțimea — complimente, plecăciuni, farse mici. O femeie în rochie roșie cu glugă stă perfect nemișcată într-un echilibru ireal pe lance. Iar la o tarabă, un personaj pe catalige cu coarne de berbec își comandă, netulburat, ceva rece: anacronismul nu deranjează pe nimeni, e chiar materia primă a festivalului.
Viața cetății, pe scenă
La 17.45, pe scena mare din Piața Cetății, Breslele Unite și Compania Dragonului joacă „Viața civilă și militară în Cetatea Sighișoara". Decorul e o gospodărie întreagă mutată pe podium: masă de lemn cu blide de lut, coșuri de nuiele, snopi de grâu; într-o parte, femeile în straie de postav pregătesc masa, în cealaltă, băieții cu sulițe se aliniază sub comenzi scurte. E lecția de istorie în forma ei cea mai digerabilă: cu miros de pâine și zăngănit de arme. Urmează farsele populare din Asserculis — commedia dell'arte în varianta Mercenarilor —, iar între spectacole, vestitoarea în rochie albastră și văl alb leagă totul cu singurul microfon acceptat în secolul XVI.
Tobele care urcă strada
Spectacolul de percuție al Mercenarilor din Asserculis nu stă pe scenă: coboară în stradă și o urcă înapoi, cu tot cu public. Tobele mari — instrumente moderne, tunici medievale albastre cu blazon — se aud dinainte să se vadă; când formația trece pe sub gangul porții, sunetul se dublează și copiii își acoperă urechile râzând. O tobosară în rochie vișinie dă tonul cu o precizie de metronom, brațul ei ridicat e semnalul pe care îl așteaptă toți.
Iar apoi vine momentul care cucerește definitiv publicul: bețele trec la spectatori. Două vizitatoare — una în rochie albă cu buline, prinsă complet nepregătită și complet încântată — primesc tobe și intră în formație; ritmul șchiopătează două măsuri, apoi se așază. Un băiețel primește și el toba mare, mai înaltă decât el, și lovește cu o seriozitate care stârnește aplauze. Trupa crește, spectacol de spectacol, cu toți cei care nu se pot abține.
Domnițele Sigiliului
La 18.45, domnițele coboară în piață: rochii albe lungi, coronițe de frunze, medalioane de lut la gât. Ansamblul de dansuri medievale poartă numele ediției — Domnițele Sigiliului XXXI — și e alcătuit din adolescente din Sighișoara care repetă tot anul pentru cele trei zile ale festivalului. Un purtător de torță cu guler de blană le deschide drumul prin mulțime; pe scenă, un cavaler cu sabie e singura pată de brun între rochiile albe. Iar la final, hora se deschide și cuprinde publicul: mâinile se întind, cercul crește, granița dintre spectacol și spectatori dispare de tot.
Cavalerii maghiari, pe cai albi
La ora 19.00, mulțimea de pe strada pietruită se desface singură, fără să i-o ceară nimeni: intră caii albi. Asociația de tradiții istorice din Debrecen — Debreceni Történelmi Korok Hagyományőrző Egyesület — a adus la Sighișoara turneul cavalerilor maghiari: armuri complete, coifuri cu apărători, tabarde albastre cu roșu peste zale. Caii pășesc netulburați printre sute de telefoane ridicate; călăreții privesc pe deasupra mulțimii, cum se cuvine unor oameni care văd piața de la un metru mai sus. Armura completă, la finalul unei zile de iulie: respect.
Peregrinii și „Curtea Miracolelor"
La 19.45, Peregrinii aduc pe scenă „Curtea Miracolelor": straie roșii de menestrel, flaute duble, vielă cu roată și instrumente pe care publicul le fotografiază ca să le caute acasă pe internet. E muzica veche cântată viu, fără patina de muzeu; sub un gang, în paralel, un violonist în costum negru profită de acustica de catedrală a bolții de piatră. Cetatea întreagă devine, pentru o oră, o cutie de rezonanță.
„Nunta": Țăndărică, KEO și Alina Crișan
Încă de după-amiază, semnele se văzuseră pe scena din Piața Cetății: un set de tobe albe, probe de sunet, un domn cu șapcă neagră și ochelari roșiatici care își verifica fusurile cu o degajare de om care face asta de o jumătate de secol. La 21.00, confirmarea: Ovidiu Lipan Țăndărică — percuționistul legendar al Phoenixului — urcă pe scenă alături de KEO și de Alina Crișan, iar piața, plină până la ultimul rând de trepte, își scoate telefoanele.
Punctul central al concertului e „Nunta" — piesa emblematică Phoenix, relansată de curând într-un remake semnat de KEO, cu vocea Alinei Crișan și cu Țăndărică invitat special, inclusiv vocal. Producția păstrează forța și îi dă un sound contemporan; pe scenă, la Sighișoara, formula funcționează exact cum promite: KEO și Alina își împart refrenele, chitaristul mărșăluiește cu o chitară vărgată galben-negru prin fasciculele de lumină, claviaturista ține pânza armonică, iar Țăndărică — tricou negru, zâmbet larg — leagă totul de la tobe, ca o punte vie între istoria Phoenixului și generația din fața scenei.
Sfârșitul lumii, cu foc
La 21.45, luminile se sting și Piața Cetății intră în „Sfârșitul lumii" — spectacolul de foc al Breslelor Unite și Companiei Dragonului, din seria „Umbre și Flăcări". Dansatoarele în rochii lungi de postav poartă torțe aprinse la o palmă de țesătură; flăcările desenează cercuri și opturi în aer, iar fumul cu miros de parafină se așază peste public ca o ceață de scenografie. Punctul culminant: înghițitorul de foc întoarce flacăra spre cer și aruncă un glob de foc cât un balon de aer cald — momentul care smulge cel mai lung „aaa" al serii. Publicul, așezat turcește pe caldarâmul încă fierbinte de peste zi, uită de telefoane. Aproape.
Când se sting ultimele torțe, Cetatea rămâne în lumina felinarelor și în mirosul de fum dulceag. Duminică programul o ia de la capăt — dar sâmbăta, ziua cea mai plină, s-a închis așa cum se cuvine pentru un festival ajuns la a XXXI-a ediție: cu foc, cu tobe, cu o serie de reinterpretări Phoenix întoarse acasă la generația nouă și cu un oraș întreg care, pentru câteva ore, a uitat în ce secol e.
