Un model ilustrativ: aceeași firmă mică de instalații încasează, într-un an, 120.000 de euro de la clienți, TVA inclus. Cât rămâne după taxe — și câte ore trebuie facturate pentru acei bani — arată două diferențe majore între Estul și Vestul Uniunii: fiscalitatea și prețul local al muncii.
Imaginează-ți un instalator care lucrează prin propria firmă. E, în același timp, antreprenor, administrator, omul care face lucrarea și cel care răspunde la telefon când o țeavă cedează sâmbătă seara. La sfârșitul anului, clienții au plătit către firma lui 120.000 de euro, TVA inclus. Aceeași sumă, fie că firma e la Sofia, Varșovia, București, Madrid, Lyon sau München.
Un avertisment necesar de la bun început: cei 120.000 de euro nu sunt banii firmei. TVA-ul încasat se virează statului, așa că prima operațiune este să-l scoatem din calcul. Cum cota standard diferă, baza reală — venitul fără TVA — diferă și ea: în Polonia, la TVA de 23%, rămân circa 97.600 de euro; în România și Spania, la 21%, în jur de 99.200; în Bulgaria și Franța, la 20%, exact 100.000; în Germania, la 19%, aproximativ 100.800.
De aici pleacă comparația. Firma plătește cheltuielile activității, salariul antreprenorului, contribuțiile aferente, impozitul pe profit și, la final, impozitul pe dividende. Rezultatul depinde de forma juridică, de contribuțiile sociale, de localitate și de cheltuielile deductibile — motiv pentru care cifrele de mai jos trebuie citite ca un model cu ipoteze explicite, nu ca o simulare aplicabilă automat oricărui instalator. Ipotezele cheie: firmă plătitoare de impozit pe profit; un singur om, plătit cu un salariu local de instalator, restul scos ca dividende; cheltuieli operaționale modeste (auto, combustibil, contabil, asigurări, telefon: ~4.500–8.000 €/an), fără materiale — presupunem că manopera e separată, iar materialele le cumpără clientul.
Cât rămâne, după taxe
Cu aceste ipoteze, iată ce rămâne antreprenorului — și, mai interesant, din ce se compune acel câștig: salariu net plus dividende nete.
În acest scenariu simplificat, harta nu e doar „Est bun, Vest rău", ci un gradient. La un capăt, Bulgaria, cu cotele ei plate (10% profit, 5% dividende), lasă antreprenorului aproape două treimi din încasări. La celălalt, Franța și Germania, practic la egalitate în jurul a 41%. Între ele, Polonia urcă surprinzător de sus — datorită impozitului pe profit de doar 9% pentru firmele mici — urmată îndeaproape de România, apoi de Spania, prinsă la mijloc între fiscalitatea estică ușoară și contribuțiile vestice apăsate. Diferența dintre primul și ultimul loc, din exact aceeași încasare, este de aproape 30.000 de euro pe an.
Explicația stă în două locuri. Primul e impozitarea profitului și a dividendelor: 10% plus 5% în Bulgaria sau 9% plus 19% în Polonia, față de impozit pe profit de ~30% în Germania (cu tot cu Gewerbesteuer, taxa locală pe activitate) plus 26,4% pe dividende, sau „flat tax"-ul francez de 31,4% pe dividende din 2026.
Al doilea e costul muncii — și aici merită lămurit un lucru. Cum se împarte acel cost între „contribuția angajatorului" și „a angajatului" e, pentru rezultatul final, fără importanță: totul iese din aceeași încasare a firmei. Ce contează e cât se pierde, în total, pe drumul de la firmă la buzunarul omului: circa 30% în Bulgaria, ~38% în Spania, ~40% în Polonia, ~43% în România, ~45% în Germania și ~50% în Franța. (Un detaliu contraintuitiv pentru România: deși partea formală a angajatorului e minusculă — efect al reformei din 2018 — povara totală pe salariu rămâne ridicată, fiindcă a fost mutată aproape integral pe angajat.)
Iar aici apare un al doilea tipar, vizibil în compoziția câștigului. În Est — Bulgaria, Polonia, România — unde salariile locale de instalator sunt mai mici și dividendele se taxează mai blând, aproape tot ce rămâne vine din dividende; salariul e o felie subțire. Pe măsură ce coborâm spre Vest, salariul devine partea grea: în Germania, salariul net (~27.800 €) îl întrece efectiv pe cel din dividende (~21.700 €). Pe scurt, antreprenorul est-european trăiește mai ales din profitul firmei; cel vest-european, mai degrabă din propriul salariu.
Cealaltă față a monedei
Aici comparația s-ar putea opri, cu o concluzie comodă despre fiscalitatea estică prietenoasă. Ar fi însă jumătatea mai puțin interesantă a poveștii.
Pentru că cele 120.000 de euro nu apar din senin. Se adună oră cu oră, lucrare cu lucrare, la tariful pe care piața locală îl acceptă pentru o oră de manoperă — și acolo raportul se inversează. Tariful orar facturat clientului (cu TVA) este, conform listelor de prețuri și surselor din fiecare piață, de ordinul a ~75 € în Germania și ~55 € în Franța, ~40 € în Spania, față de ~30–32 € în Polonia și România și ~22 € în Bulgaria. Diferențe de la unu la trei, în oglindă față de taxe.
Tradus în timp de lucru, același obiectiv arată complet diferit. Pornim de la orele facturate, apoi adăugăm timpul nefacturabil — pauza de masă și o jumătate de oră de deplasare medie între lucrări pe zi, adică un timp facturabil de circa 84% din cel petrecut la lucru — și împărțim la 48 de săptămâni lucrătoare:
În acest model de tarife, în Germania cei 120.000 de euro se pot strânge cu un program apropiat de o normă anuală obișnuită — circa 40 de ore pe săptămână. În Franța, mai apăsat, dar tot realizabil de un singur profesionist foarte ocupat. Spania e deja la limită: ~74 de ore pe săptămână înseamnă un om care nu prea mai are weekend. Iar în Polonia, România și Bulgaria aceeași sumă devine nerealistă pentru o singură persoană care ar lucra doar la tarifele medii presupuse — între ~93 și ~135 de ore pe săptămână. În practică, o asemenea cifră s-ar atinge altfel: prin tarife mai mari, lucrări facturate la pachet (nu la oră), subcontractare sau, pur și simplu, o echipă de doi-trei oameni.
Această a doua jumătate a analizei e și cea mai fragilă, și merită spus deschis: întreaga concluzie despre ore depinde de tarifele orare presupuse, care variază mult cu regiunea, urgența și tipul lucrării; cifrele pentru Bulgaria și Polonia sunt estimări, datele publice fiind subțiri. E un scenariu, nu o lege economică.
Banii care nu apar pe nicio chitanță
Așază cele două tabele unul lângă altul și apare tiparul interesant: în acest model, țările care lasă antreprenorului o pondere mai mare din bani sunt și cele care îi cer mai multă muncă pentru a-i strânge. Bulgaria conduce la „cât rămâne" și conduce, la fel, la „cât trebuie muncit". Germania, cea mai zgârcită cu antreprenorul, îi cere cea mai puțină muncă. Iar între ele, gradientul e aproape perfect simetric: cu cât mergi mai spre Est, cu atât rămâi cu mai mult și muncești mai mult.
Asta nuanțează clișeul „taxe mari versus taxe mici". În Vest, o pondere mai mare din fluxul brut merge către TVA, contribuții și impozite — dar fiecare oră de muncă e plătită scump. În Est, povara fiscală e mai mică, însă tariful local redus obligă antreprenorul să factureze mult mai multe ore pentru aceeași sumă. Există, dincolo de fiscalitate, un cost economic invizibil, care nu apare pe nicio chitanță și în niciun buget public: prețul mai mic al propriei munci.
De aici, o concluzie mai utilă: o „firmă de 120.000 de euro" nu înseamnă același lucru peste tot. În Germania, poate fi activitatea anuală a unui singur meseriaș bine plătit, care predă o felie mare statului. În Bulgaria sau Polonia, aceeași cifră seamănă mai degrabă cu volumul unei echipe mici — sau al unui antreprenor care facturează lucrări complexe, nu ore simple de manoperă — și care păstrează, în schimb, mai mult din fiecare euro.
Dacă vrei să măsori cu adevărat distanța dintre cele șase Europe, nu te uita doar la procentul de taxe. Uită-te și la prețul unei ore de muncă.
Anexă: lanțul de calcul (auditabil)
Toate sumele în euro/an. Salariu brut local presupus: BG 15.800, RO 20.600, PL 24.000, ES 24.000, FR 27.000, DE 42.000.
🇧🇬 Bulgaria — venit fără TVA 100.000 − cheltuieli 4.500 − cost salarial 18.100 = profit 77.400 − impozit profit 10% (7.740) = 69.700 − dividende 5% (3.480) = 66.200 dividende nete + 12.700 salariu net = 78.900.
🇵🇱 Polonia — venit fără TVA 97.600 − cheltuieli 5.500 − cost salarial 28.900 = profit 63.200 − impozit profit 9% (5.680) = 57.500 − dividende 19% (10.920) = 46.600 dividende nete + 17.200 salariu net = 63.800.
🇷🇴 România — venit fără TVA 99.200 − cheltuieli 4.800 − cost salarial 21.000 = profit 73.300 − impozit profit 16% (11.730) = 61.600 − impozit dividende 16% (9.860) − CASS plafonat (1.850) = 49.900 dividende nete + 12.000 salariu net = 61.900.
🇪🇸 Spania — venit fără TVA 99.200 − cheltuieli 7.000 − cost salarial 31.200 = profit 61.000 − impozit societăți 21%/22% (12.900) = 48.100 − dividende 19%/21% (9.970) = 38.100 dividende nete + 19.200 salariu net = 57.300.
🇫🇷 Franța — venit fără TVA 100.000 − cheltuieli 8.000 − cost salarial 40.500 = profit 51.500 − IS 15%/25% (8.625) = 42.900 − PFU 31,4% (13.460) = 29.400 dividende nete + 20.200 salariu net = 49.600.
🇩🇪 Germania — venit fără TVA 100.800 − cheltuieli 8.000 − cost salarial 50.800 = profit 42.000 − impozit ~30% (12.600) = 29.400 − dividende 26,375% (7.760) = 21.700 dividende nete + 27.800 salariu net = 49.500.
Notă metodologică și limite
Model ilustrativ, nu consultanță fiscală. Cote 2025/2026:
- România: TVA 21% (de la 1 aug. 2025), profit 16%, dividende 16% (din 2026) plus CASS plafonată.
- Bulgaria: TVA 20%, profit 10%, dividende 5% — majorarea propusă la 10% a fost retrasă în dec. 2025 după proteste, iar țara a intrat în zona euro la 1 ian. 2026, deci bugetul 2026 a rămas neașezat.
- Polonia: TVA 23%, impozit pe profit 9% pentru micii contribuabili (cifră sub 2 mil. €; altfel 19%), dividende 19%; contribuții ZUS plus contribuția de sănătate de 9% și PIT. Atenție: la o firmă (sp. z o.o.) cu asociat unic, acesta e tratat de ZUS ca activitate independentă — am modelat un salariu standard, o simplificare.
- Spania: IVA 21%, impozit pe societăți 21% pe primii 50.000 € de profit și 22% peste (regim pentru microîntreprinderi cu cifră sub 1 mil. €), dividende impozitate ca venit din economii (19% până la 6.000 €, 21% peste); contribuții sociale ridicate. Atenție: administratorul unei SL intră de regulă în regimul lucrătorilor independenți (autónomo/RETA), cu o cotizație mai mică decât regimul general folosit aici — în acel regim, Spania ar urca în clasament.
- Germania: profit efectiv ~30% (variabil local prin Gewerbesteuer), dividende 26,375%.
- Franța: IS 15% pe primii 42.500 € profit și 25% peste, PFU 31,4% pe dividende din 2026. Modelată cu antreprenor asimilat salariat (varianta cea mai scumpă); în regimul de lucrător independent, Franța ar urca.
Cheltuielile operaționale și salariile locale sunt estimări; tarifele orare sunt medii de piață cu variații regionale mari (Bulgaria și Polonia — estimări slab documentate). Timp nefacturabil presupus: 1 oră masă + 30 min deplasare/zi (~84% timp facturabil), 48 de săptămâni lucrate/an.
