---
Pe 17 februarie 1993, Adunarea generală a Academiei Române avea pe ordinea de zi o literă.
Președintele de atunci al Academiei, Mihai Drăgănescu, propunea revenirea la „â" în interiorul cuvintelor și la formele „sunt, suntem, sunteți", abandonate patru decenii mai devreme. Argumentul principal era că grafia cu â face vizibilă originea latină a limbii.
Argumentul avea o problemă, pe care lingviștii din sală o cunoșteau: multe dintre cuvintele în care scriem astăzi „â" nu vin din latină. Târg e din slava veche, cântar din turcă, a mântui din maghiară. În cazul lor, litera nu arată nicio origine.
Cei doi lingviști din sală nu au votat pentru. Potrivit relatării de mai târziu a academicianului Radu Voinea, Ion Coteanu a prezentat punctul de vedere negativ al institutelor de lingvistică ale Academiei și a votat împotrivă, iar Emanuel Vasiliu s-a abținut.
Voinea însuși a refuzat să voteze. A spus că filologia este o știință, iar adevărurile științifice nu se pun la vot.
S-au pus oricum. Hotărârea a apărut în Monitorul Oficial pe 8 martie, iar normele de aplicare, două săptămâni mai târziu. Prevedeau trecerea ziarelor la noua grafie de la 1 mai 1993, a revistelor de la 1 ianuarie următor, iar a școlii treptat, începând cu clasa întâi. Hotărârea nu a trecut niciodată prin Parlament și nu are, ea însăși, putere de lege. Puterea îi vine indirect, prin două legi de mai târziu: una care dă Academiei dreptul de a stabili regulile ortografice obligatorii, alta care cere ca textele cu caracter de interes public să respecte normele academice în vigoare.
Așa se scrie astăzi în România, de la manualul de clasa a doua până la Monitorul Oficial.
Momentul acesta nu e o excepție. E un tipar care reapare. De mai multe ori, când limba română a făcut un pas mare, pasul a fost hotărât — printr-un ordin, o hotărâre de guvern, un vot într-o sală, o decizie de instanță, un decret. Undeva în secolul al XVII-lea, româna încetează să fie ceva ce se găsește și devine ceva ce se face; de atunci încoace, aproape tot ce i se întâmplă e rezultatul unei decizii luate de puțini oameni, pentru mulți.
Iar în spatele fiecărei hotărâri stă același lucru: știm despre limba asta mult mai puțin decât ni se pare, iar golul a fost umplut, de fiecare dată, de cineva care a decis.
Ultima hotărâre de felul acesta are șase luni. S-a semnat la București și se vede astăzi la Cernăuți.
Începutul pe care nimeni nu l-a putut hotărî
Se predă în școală o cronologie limpede: Traian cucerește Dacia în 106, romanizarea durează un secol și jumătate, Aurelian retrage administrația în 271, populația rămâne, latina se transformă în română.
Din tot acest șir, anul retragerii nu provine din niciun izvor antic.
Retragerea aureliană e povestită de trei autori latini — Eutropius, biograful anonim din Historia Augusta și Festus. Textele lor se aseamănă până la dependență, frază cu frază. Niciunul nu dă un an. Iar Festus atribuie pierderea Daciei altui împărat, lui Gallienus. Anii 271 și 275, care circulă în manuale, sunt reconstrucții moderne; într-o ediție de referință a Historiei Augusta, editorul scrie, textual, „probabil în 271". Cei trei nu sunt însă trei mărturii independente: filologia clasică îi leagă de o istorie a imperiului pierdută, folosită de toți. Cine numără trei izvoare antice numără, foarte probabil, mai puțin decât crede.
Nici latina din Dacia nu spune ce am vrea să spună. O cercetare doctorală consacrată integral limbii inscripțiilor din provincie — vreo 4.500 de pietre, tăblițe și fragmente — a ajuns la concluzia că abaterile de la latina literară sunt cele care apar și în restul imperiului. Nimic care să permită identificarea sigură a unei vorbiri locale, precursoare a românei. Piatra scrisă nu poate fi citată ca martor nici într-o parte, nici în cealaltă.
Rămâne substratul — cuvintele moștenite de la populația de dinaintea romanilor. Printre cele propuse: brad, buză, baltă, balaur, baci, mal, viezure. Metoda de identificare e prin eliminare: scoți ce e latinesc, grecesc vechi și slav vechi, iar pentru ce rămâne cauți o rudă în albaneză. Nu un împrumut — o rudă, dintr-un fond comun. Câte sunt, nu se știe: Ion I. Russu vorbea despre vreo 160—170 de cuvinte autohtone, alți lingviști lucrează cu liste de optzeci sau nouăzeci. Iar academicianul Marius Sala adaugă precizarea care le taie pe toate: niciun element autohton al românei nu e sigur traco-dac, pentru simplul motiv că limba traco-dacă nu ne e cunoscută.
Cel mai vechi pasaj invocat vreodată ca mărturie a unei vorbiri romanice în Balcani e o replică strigată pe un drum de munte, în 587, când unui catâr i-a alunecat samarul. Cronicarul care e mai aproape de eveniment nu redă vorbele; le povestește. Al doilea le citează — „torna, torna, fratre" — dar scrie la peste două secole după. Iar forma care sună cel mai românește apare, potrivit analizei Elisabetei Negrău, doar în două manuscrise copiate cinci secole mai târziu. De la Șincai încoace, lingviștii se ceartă dacă a fost limba locului sau o comandă militară de cazarmă. Cearta e deschisă și azi.
Nimeni nu a putut hotărî nimic despre perioada asta. E singura din toată istoria limbii române despre care se poate spune asta.
Un negustor care nu și-a datat scrisoarea
Prima frază românească pe care o putem citi cu ochii noștri e o avertizare comercială despre mișcări de trupe.
Un negustor din Câmpulung, Neacșu, îi scrie judelui Brașovului că sultanul a plecat de la Sofia și că e bine să se știe. Scrisoarea începe în slavonă, cu formula de politețe a epocii — „înțeleptului și nobilului și cinstitului" — și continuă în românește. Nu are dată. Anul 1521 și cele două zile probabile de la sfârșitul lui iunie au fost deduse din ce povestește: campania otomană spre Belgrad, plecarea de la Sofia, ordinea evenimentelor. Un arhivar brașovean, Friedrich Wilhelm Stenner, a găsit-o în 1894, în arhiva vechii primării. Nicolae Iorga a publicat-o. Cele două lucruri se confundă constant.
Se spune despre ea că e cel mai vechi text în limba română. Formularea corectă e mai lungă și mai interesantă: e cel mai vechi text românesc pe care îl putem data. Există manuscrise care ar putea fi mai vechi — psaltirile și codicele numite rotacizante, după obiceiul lor de a spune lumiră în loc de lumină și bire în loc de bine. Se păstrează la Biblioteca Academiei. Nu poartă niciun an, iar filologii se ceartă de un secol pe datarea lor, cu argumente luate din filigranele hârtiei. Chiar și paginile Bibliotecii Academiei se contrazic între ele — pentru că una vorbește despre vechimea traducerii, cealaltă despre vechimea copiei care a ajuns până la noi. Sunt două întrebări diferite, iar ambele răspunsuri sunt corecte.
Patru decenii după scrisoarea lui Neacșu, la Brașov, un diacon venit din Târgoviște începe să tipărească românește. Coresi scoate din teascuri, în vreo douăzeci și cinci de ani, un raft întreg: evangheliare, psaltiri, un apostol, o pravilă, cărți de învățătură. Nu toate în românește — dintre cele treizeci și șase de cărți pe care i le atribuie Biblioteca Academiei, două treimi sunt slavone.
Motivul pentru care a făcut-o l-a scris el însuși, în psaltirea din 1570. E cea mai directă propoziție din tot secolul al XVI-lea românesc:
> „Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvântulu lu Dumnezeu în limba lor, numai noi Rumânii n-avămu."
Nici măcar el nu e primul. Catalogul consemnează, la Sibiu, în 1544, un catehism tipărit românește, din care nu se mai păstrează niciun exemplar cunoscut.
Cea mai veche carte în limba română e o carte pe care nu o mai poate citi nimeni.
„Cuvintele trebuie să fie ca banii"
Până aici, limba se scrie cum se nimerește. Fiecare tipograf, fiecare copist, fiecare cancelarie are obiceiurile ei. Cuvintele se scriu cu litere chirilice, cam patruzeci la număr, iar ce e în Muntenia nu seamănă întotdeauna cu ce e în Moldova.
În 1648, la Alba Iulia, mitropolitul Simion Ștefan tipărește Noul Testament și pune în prefață cea mai memorabilă formulare românească a problemei:
> „Rumânii nu grăiescu în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip. […] Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țărâle, așia și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți."
E prima dată când cineva scrie, în românește, că limba e o problemă de rezolvat.
Schimbarea se vede și în hârtiile de zi cu zi. În cancelaria lui Matei Basarab, între 1632 și 1654, slavona și româna coexistă; s-au numărat 1.728 de documente, iar proporția se răstoarnă încet, de la jumătate-jumătate la trei sferturi în românește.
Dar nu se transformă uniform. Din peste cincizeci de scribi care au lucrat acolo în două decenii, cinci logofeți au produs cam trei sferturi din tot ce a mai ieșit în slavonă. Cinci oameni au ținut în viață, două decenii, limba de cancelarie a unei țări care trecuse deja la alta.
E singura măsurătoare din toată istoria limbii române care arată cum arată, de fapt, o schimbare de limbă când o privești de aproape. Limba unei țări s-a schimbat, printre altele, pentru că unii oameni au continuat să scrie ca înainte, iar alții nu.
Secolul în care limba a fost fabricată
Argumentul latinității ajunge instrument politic la 1780, când Samuil Micu și Gheorghe Șincai tipăresc la Viena prima gramatică tipărită a limbii române — o sută de pagini, redactate în latină, cu o ortografie construită anume ca să scoată la vedere originea fiecărui cuvânt.
Prima gramatică scrisă în românește avea deja douăzeci și trei de ani și niciun tipograf. Dimitrie Eustatievici o terminase în 1757, la Brașov, și nu a găsit pe nimeni care să o pună sub teasc. A fost publicată în 1969, la două sute doisprezece ani după ce fusese scrisă.
Din același impuls latinist iese și cel mai spectaculos eșec al filologiei românești. Prima Academie comandă un dicționar. August Treboniu Laurian și Ioan Massim îl scot în două tomuri, între 1871 și 1876, făcând un lucru simplu: scriu cuvintele așa cum ar fi trebuit ele să arate dacă româna ar fi rămas latină, iar ce li se pare nelatinesc mută într-un volum separat, un fel de carantină lexicală numită Glosar. Pe foaia de titlu scrie, cu prudența cuiva care presimte, „elaboratu ca proiectu". Nu a devenit niciodată normă. Academia a dat sarcina mai departe, altcuiva, apoi altcuiva.
Ce a rămas din secolul acela e o cifră care spune mai mult decât pare. Într-un studiu comparativ pe un vocabular reprezentativ al limbilor romanice, coordonat de Marius Sala, româna are 782 de cuvinte moștenite direct din latină și doar 38 intrate pe cale savantă, adică luate direct din latină de cărturari. Italiana are, în același corpus, de aproape douăzeci de ori mai multe cuvinte savante.
Limba în care s-a vorbit despre latinitate cel mai mult și cel mai patetic are unul dintre cele mai subțiri straturi latine savante din toată Romania. Explicația: relatinizarea ei s-a făcut în bună măsură prin franceză și prin italiană. Cuvintele au venit pe ocolite.
Instituția care le numără există și ea printr-o decizie. Academia s-a înființat în aprilie 1866 ca Societate Literară Română, iar în actul ei de naștere scrie negru pe alb pentru ce: „mai cu seamă pentru întocmirea unui dicționar și unui glosar al limbii române". Dicționarul acela, început efectiv în 1906 și încredințat lui Sextil Pușcariu, s-a terminat în 2010. Peste un secol de lucru, cu o întrerupere între 1952 și 1958 pe care institutul o consemnează astăzi, sec, drept „din motive ideologice".
Trei sute de ani pe o literă
Alfabetul latin nu a intrat printr-un decret și într-o zi. A intrat pe furiș, prin alfabete amestecate, chirilico-latine, folosite vreo treizeci de ani în ziare și în cărți. E singurul pas mare din istoria scrisului românesc pe care nu l-a hotărât nimeni: s-a făcut de la sine, iar hotărârea a venit după, ca să constate.
Oficializarea, o datează Academia Română între 1860 și 1862. Actele propriu-zise stau într-o colecție de Monitor Oficial care nu a fost digitizată niciodată.
Prima ortografie oficială și obligatorie e adoptată de Academie în 1881, cu Titu Maiorescu într-un rol important. Urmează reforma din 1904, care scoate din alfabet trei litere cu accent și lasă în picioare două semne pentru același sunet, „â" și „î". Cu o regulă de repartiție. Și cu o excepție: cuvântul „Român". Excepția aceea o să reapară de două ori, la distanță de un secol, și de fiecare dată o să însemne același lucru. Urmează congresele filologilor din anii douăzeci, apoi reforma din 1932.
Apoi vine 1953. Noile norme sunt elaborate de Academia Republicii Populare Române, dar se aprobă printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, semnată de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sunt șaisprezece puncte. Litera „â" dispare complet, înlocuită peste tot cu „î"; așa se scrie „Romînia" vreme de un deceniu.
Dar multe dintre celelalte convenții stabilite atunci au supraviețuit în normarea de după și le folosim și astăzi, fără să știm de unde vin: cratima în locul apostrofului, dispariția lui „-u" final nerostit, „z" în loc de „s" în zbor și zgomot, litere mici la numele de popoare, de luni și de zile, litera „b" din septembrie și noiembrie. Hotărârea din 1953 a fost abrogată de mult. Reforma cea mai contestată din istoria limbii române a rămas, în bună parte, în ortografia noastră.
În 1965, „â" se întoarce — dar numai în „România" și în derivatele lui. Excepția din 1904, a doua oară.
A treia oară e sala din Calea Victoriei, în februarie 1993, unde o adunare în care majoritatea nu erau lingviști a decis să întoarcă litera la locul ei din interiorul cuvintelor.
Ce s-a întâmplat după arată cât de departe e o hotărâre de o limbă. Cearta nu s-a încheiat cu votul: a continuat, ani la rând, între cei care au adoptat recomandarea Academiei și cei care au continuat să scrie în ortografia veche. Cea mai limpede dovadă se vede în chiar unele dintre textele scrise despre acel vot. Articolul în care lingvista Laura Carmen Cuțitaru explică de ce argumentul etimologic nu se susține e redactat, integral, în ortografia de dinainte de 1993. „La 17 februarie 1993, Academia Română a hotărît înlocuirea literei î cu â", scrie ea. Cu î.
Norma în vigoare azi are numele DOOM. Ediția a treia, tipărită în 2021 de Editura Univers Enciclopedic și pusă online de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti" — același institut al cărui punct de vedere fusese citit în sală în 1993 și același care se oprise din lucru între 1952 și 1958 din motive ideologice. Are peste 65.000 de intrări. Ea decide, în clipa asta, cum se scrie corect cuvântul pe care tocmai l-ați citit.
Cum se numește
Ultima serie de decizii mari despre limba română nu e despre cum se scrie, ci despre cum se cheamă. Și, spre deosebire de toate celelalte, nu s-a luat în România.
Constituția Republicii Moldova, adoptată în 1994, spunea că limba de stat este „limba moldovenească". Academia de Științe de la Chișinău a cerut altceva de două ori în anii aceia, formulând că denumirea corectă a limbii oficiale este „limba română". În 1995, Curtea Constituțională a avizat favorabil o inițiativă a președintelui de a schimba articolul. Parlamentul nu i-a dat curs.
În decembrie 2013, aceeași Curte a rezolvat problema pe ocolite. Dispozitivul hotărârii nu conține sintagma „limba română". Conține altceva: că Declarația de Independență din 1991 face corp comun cu Constituția, că e text constituțional primar și că, în caz de divergență, ea prevalează. Iar Declarația de Independență spune „limba română". Curtea nu a redenumit limba. A stabilit care text cântărește mai mult.
Legea care a operat schimbarea propriu-zisă în toată legislația a venit în martie 2023. Un an mai târziu, Curtea Constituțională a lovit un singur articol din ea — cel prin care legiuitorul își arogase dreptul de a constata că o sintagmă din Constituție a ieșit din uz. Pentru restul, inclusiv pentru articolul care înlocuiește „limba moldovenească" cu „limba română", sesizarea a fost declarată inadmisibilă: nu a fost examinată pe fond. Articolul acela a rămas în picioare.
La un an după intrarea legii în vigoare, în aprilie 2024, Republica Moldova și-a numărat oamenii. Chestionarul de recensământ avea, la rubrica limbă maternă, ambele variante. Rezultatele finale, publicate în octombrie anul trecut, arată așa: 48,1 la sută dintre locuitori au scris „moldovenească". 31,8 la sută au scris „română".
Ce spun cifrele, în comparația pe care o face chiar Biroul Național de Statistică cu recensământul de acum zece ani, e că „moldovenească" a pierdut 7,4 puncte procentuale, iar „română" a câștigat 9,2. Ce mai spun e că statul a unificat numele în legi, iar oamenii au continuat să răspundă fiecare ce știe.
Apoi a venit rândul Ucrainei — și a venit repede.
Pe 3 decembrie 2025, Rada Supremă a adoptat legea 4699-IX, care modifică lista limbilor protejate în temeiul Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare. Româna intră pe listă. „Limba moldovenească", termen rămas din nomenclatura sovietică, iese. Legea a fost promulgată pe 12 iunie 2026 și a intrat în vigoare a doua zi.
Cu trei luni înainte de promulgare, pe 12 martie 2026, Volodimir Zelenski semnase decretul 235/2026 și îl anunțase la București, într-o conferință de presă comună cu președintele Nicușor Dan: în Ucraina se instituie Ziua Limbii Române, care se marchează anual pe 31 august.
Data nu e aleasă întâmplător. 31 august e ziua în care Republica Moldova își sărbătorește limba din 1990, iar România o marchează oficial din 2013, de când există legea 53/2013. Până și sărbătoarea a fost instituită prin act normativ, în toate cele trei țări. Astăzi e prima zi în care se ține în același timp.
Ucraina nu și-a mai numărat oamenii din 2001. La acel recensământ, „român" și „moldovean" erau două rubrici separate, iar rezultatul, citit pe regiuni, spune singur cât de puțin are de-a face un nume de limbă cu un act normativ. În regiunea Cernăuți s-au declarat 114.555 de români și 67.225 de moldoveni. La două sute de kilometri, în regiunea Odesa, aceeași limbă a fost declarată de 123.751 de moldoveni și de 724 de români.
Sunt patru feluri de a hotărî ce vorbim: un vot într-o sală, un decret semnat la o conferință de presă, un articol de lege și un rând completat pe un formular, de sute de mii de ori, de oameni care nu s-au consultat între ei.
La Cernăuți, sărbătoarea a ținut trei zile și s-a încheiat astăzi, la Palatul Național al Românilor. Scriitoarea Maria Toacă-Andrieș, care scrie românește în Bucovina de nord de câteva decenii, a spus pentru G4Media două lucruri, unul după altul. Întâi: „Noi o sărbătorim de 37 de ani." Apoi, despre decret și despre oficialii veniți să-l onoreze: „Poate le dă un gram de mândrie românilor, nimic mai mult."
Și, uitându-se prin sală: „Ați văzut că au venit foarte mulți. Dar au venit doar așa, din dragoste, pentru noi… sau din datorie?"
Documentare realizată în august 2026, preponderent pe surse primare și oficiale — acte normative românești, moldovenești și ucrainene, cataloage de bibliotecă, date de recensământ și ediții digitalizate ale textelor vechi — completate cu literatură academică de specialitate, citată în lista de mai jos. Datele privind trecerea la alfabetul latin, în 1860–1862, se sprijină pe cronologia publicată de Academia Română; actele propriu-zise se află în colecția Monitorului Oficial de la Biblioteca Națională a României, pentru care nu am identificat o ediție digitizată. Relatarea ședinței din 17 februarie 1993 se bazează pe mărturia publicată a academicianului Radu Voinea; procesul-verbal nominal al ședinței nu e public, iar unele relatări ulterioare inversează votul celor doi lingviști sau menționează un singur lingvist prezent. Declarațiile din Cernăuți sunt preluate din reportajul G4Media publicat pe 31 august 2026, singura sursă pentru ele.
---
