Obții supunere. Nu obții respect.

Puțini oameni pot vorbi despre frică din atâtea unghiuri deodată. Sorin Faur este, înainte de toate, psiholog cu licență în psihologie și sociologie, master în psihologie organizațională la Universitatea din București și formare postuniversitară în psihodiagnostic și psihoterapie. Dar și-a petrecut cariera în lumea muncii, peste 20 de ani în resurse umane, dintre care 10 ca responsabil de HR pentru 14 țări din Europa de Est și Balcani în rețeaua BDO. Azi conduce Academia de HR, a scris Motivarea și retenția angajaților și predă, printre altele, un curs de management al stresului și burnoutului. Omul care a văzut frica și în cabinet, și în ședința de board.

Sorin Faur: Salut, bine ai venit!

Moderator: Bine te-am găsit. Ce este frica, de fapt?

Natura și evoluția fricii

Sorin Faur: Este o stare, o emoție din categoria celor negative pe care le avem, care vine din nesiguranță, din necunoaștere, din incapacitatea de a controla prezentul și viitorul. E un sentiment profund uman, într-adevăr, dar profund și cu care ne luptăm de milenii. Frica a apărut la omul primitiv legat de animal, legat de riscul de a supraviețui sau nu în contexte dificile, da? Capacitatea de a supraviețui este prima mare frică pe care o avem, survival-ul.

Dar apoi, această frică desigur a evoluat în forme mult mai subtile, da? Dacă la început era frica de un animal, de un leu, da?, de un pericol fizic real, poate de tunete, poate de ploaie, poate de alte fenomene naturale, poate de eclipsă, da? Au fost foarte multe de-a lungul istoriei astfel de frici, fenomene naturale.

Apoi această frică a evoluat, spuneam, în forme mai subtile, personale și sociale. Noi nu mai avem astăzi, în societatea de astăzi, o frică neapărat legată de o amenințare fizică, decât iată, în relație cu războiul poate, și cu teme legate de război și de zone conflictuale. Dar legat de componenta asta personală, noi nu mai avem o amenințare directă în lumea modernă. Nu ne mai atacă nimic, suntem specia dominantă, suntem cei care controlăm planeta, din acest punct de vedere, ce să ne amenințe pe noi? Aproape nimic. Poate fenomene naturale din nou foarte mari, dar în rest, nu. Poate niște boli, cum a fost pandemia.

Dar, în esență, frica a evoluat mai degrabă în zonele personale, legate de frică socială, legate de afirmare personală, legate de identitate și legate nu de supraviețuirea fizică, cât de prosperitate, de reușită și de eșec, frica de eșec. Astăzi ne temem foarte mult de eșec, ne temem foarte mult de umilință socială, internetul la fel, ne temem foarte mult de prezențe publice care ne pun în posturi nepotrivite, ne temem să nu ne stricăm imaginea. Sunt oameni care trăiesc foarte mult din imaginea lor. A părea pentru foarte mulți înseamnă a fi. Ei sunt tributarii unei imagini.

Pentru că sunt pe social media, pentru că sunt influenceri, pentru că sunt politicieni, pentru că sunt economiști, pentru că sunt oameni care sunt în față. Și atunci imaginea lor contează foarte mult. Care sunt fricile acestor oameni? Sau oamenilor de business. Care sunt fricile acestor oameni? Să nu fie mâncați de leu? Evident că nu. Să nu feișuiască, să nu aibă succes, să nu își împlinească potențialul, să nu își facă cifrele, să nu reușească targetul, să nu vândă sau să intre în uitare. Sunt oameni care se tem să fie uitați, să nu fie ținuți minte, să fie ignorați. Da?

Deci avem alte forme ale fricii care astăzi au evoluat, spuneam, în aceste forme subtile, dar care sunt ubicue. Este o frică peste tot. Suntem într-o societate controlată de frică, într-adevăr, și dominată de frică în multiple forme. În trecut era foarte clar dușmanul, să zic, elementul agresiv era foarte clar, bine izolat. Spuneam, avea în general o componentă materială, vizibilă, directă. Era o amenințare concretă, pe care puteai să pui mâna. Știai exact cu cine lupți.

Astăzi, nu neapărat. Este mai degrabă o frică difuză, uneori nu știi de unde îți vine, e o stare generală care vine din această amenințare perpetuă legată de nesiguranță, incertitudine și indecizie privind ziua de mâine. Poate să vină de la războiul de la graniță, poate să vină de la faptul că, iată, îți cade o dronă în bloc, în casă, sau aterizează în port, nu știi. Îți vine de la un atentat terorist, mergi pe stradă, ați văzut, în nenumărate zone ale lumii, nu mai ești sigur dacă ieși din casă sau nu. Îți vine din situația economică, nu mai ești sigur dacă îți încasezi la finalul lunii sau nu salariul și dacă poți să pui pe masa de acasă ceva pâine pentru copii sau să-ți plătești rata la casă. Nu mai ești sigur dacă vei supraviețui sau nu fiscal și dacă ai bani să-ți plătești datoriile și taxele la stat.

Adică sunt aceste elemente care generează aceste forme de frică, mai degrabă spuneam sociale decât strict personale pe componenta survival, dar care sunt la fel de agresive și de dureroase. Creează un stres permanent pe care societatea îl trăiește și care afectează mentalul colectiv. Deci putem spune că la nivel social, în momentul de față, sentimentul predominant este de frică, da. Mai mult decât de stare de bine, de relaxare, de well-being, o stare către care tindem, well-being-ul, o stare de bine în care lumea e frumoasă, viața e frumoasă. Nu, starea predominantă este de frică, într-adevăr.

Diferența dintre frică și anxietate

Moderator: Observăm că mulți suprapun sentimentul de frică cu cel de anxietate. Care este diferența dintre ele?

Sorin Faur: Adevărat. E o graniță acolo subtilă, într-adevăr. Anxietatea, spuneam, n-are un obiect anume, este mai degrabă o stare difuză, fără un obiect foarte ușor de identificat. Frica e o formă mai intensă, într-adevăr, a acestei stări, a acestei emoții, și are un obiect mai bine precizat, cum ar fi, spuneam, o agresiune fizică sau o amenințare directă.

Cu toate astea, e o zonă de trecere între cele două. Anxietatea devine foarte repede frică atunci când amenințarea devine mai concretă și când sentimentul capătă o anumită intensitate. Dar da, la nivel de societate putem vorbi de frică, putem vorbi de anxietate. Diferența deci este de intensitate, mai puțin de natură, și de caracterul foarte concret sau direct al amenințării.

Deci dacă poți pune mâna pe ea, pe amenințare, și dacă poți identifica foarte clar factorul agresor sau periculos, și e într-o zonă a imediatului, vorbim mai degrabă de frică. Dacă este mai difuză, mai greu de precizat, vine din mai multe direcții și n-are un obiect foarte clar, dar creează această stare de disconfort și de incertitudine, vorbim, evident, mai degrabă de anxietate. Dar și anxietatea poate să ducă în atacuri de panică. Adică acumulată în timp și la niveluri cronice, da, pe luni, poate pe ani de zile, nici nu mai poți deosebi, se duce în atac de panică. Și sunt foarte mulți oameni care se trezesc noaptea urlând, dacă au ajuns acolo.

Se poate „dezvăța" frica?

Moderator: Poți să dezveți frica? Cineva poate scăpa de frică? Ea dispare sau doar este acoperită și e în pericol să reapară?

Sorin Faur: Nu, nu. Absolut că poți. Uite, dacă ne uităm într-un roman science fiction celebru, Dune a lui Frank Herbert, eroul principal lupta cu frica în permanență și avea aceeași litanie contra fricii, da? Deci absolut că poate fi dezvățată. Asta se întâmplă în cabinet, asta se întâmplă în nenumărate locuri, Școala Curajului, da? Este o metodologie și, în general, vorbim de aceste abordări nu neapărat psihoterapeutice, dar unele țin de psihoterapie, unele țin de dezvoltare personală, unde abordăm într-adevăr acest subiect.

Frica nu este o stare în care să trăiești. Este o stare care afectează sănătatea pe termen lung, crește nivelul de stres la niveluri uriașe și, sigur, pe termen lung asta înseamnă boală, asta înseamnă lipsă de eficiență, înseamnă oboseală, fatigabilitate și multe alte lucruri. Deci nu este clar o stare dezirabilă cu certitudine și nu una care definește normalitatea, nu? Ea ar trebui să fie ceva punctual, spuneam, în relație cu o amenințare directă.

Dacă ne uităm în natură, da, zebra, nu știu, căprioara, vine leul, fuge, scapă, dar după aceea nu mai stă neapărat într-o stare de frică. Nouă frica ne rămâne remanentă pentru că avem în permanență alți triggeri, spuneam, de natură mai subtilă într-adevăr, poate mai greu de precizat, la granița dintre frică și anxietate. Cu toate astea, adunate la un loc, starea generală este una proastă.

Da, poate fi dezvățată. Ar trebui să vorbim de, ar trebui să vorbim într-adevăr de lucrul ăsta în școală. Din acest punct de vedere este o carență a sistemului de învățământ și în general vorbim, nu neapărat la noi, faptul că am uitat să ne ocupăm de educația omului. Adică ne ocupăm foarte mult de educația despre natură, despre tot ce este în afara noastră, ceea ce este foarte bine. Trebuie să cunoaștem lumea: matematică, fizică, istorie, geografie, sunt elemente care ne oferă autoritate, superioritate, capacitate de control, eficiență economică și personală. Indiscutabil, nu sunt împotriva cunoașterii de acest tip, ba din contră, ea trebuie făcută. Spun doar că nu e suficient. Adică e necesar, dar nu e suficient.

Ar trebui completat acest tip de educație, adică despre lume, despre univers, despre toate cele care ne înconjoară, în general despre exteriorul nostru, cu o educație despre interiorul nostru: cum să ne controlăm frica, emoțiile, sentimentele, trăirile mari și cele negative. De ce nu avem această școală, această educație în școală? Avem poate o oră pe săptămână de psihologie în clasa a X-a și atât, și oricum acolo se predau elemente care țin de... dar nu neapărat de managementul emoțiilor și de stăpânirea de sine. Adică ar trebui să avem totuși o școală a autocontrolului, a emoțiilor, a stăpânirii de sine, unde să învățăm să lucrăm cu aceste emoții într-adevăr încă din gimnaziu, dacă nu din ciclul superior. Pentru că sentimentele, trăirile acestea sunt peste tot în jurul nostru și foarte mulți oameni nu știu să le stăpânească.

Deci frica, da, poate fi dezvățată. Ține de, în primul rând, cunoașterea de sine. În momentul în care tu ai o relație foarte bună cu tine, să te cunoști pe tine, să-ți descoperi talentele, valorile, capacitățile, atunci tu știi că nu ești singur în acest demers și că ai niște resurse native, proprii, personale, nu depinzi de nimeni, care sunt în tine, pe care le poți activa. Deci, dintr-o dată, o hartă a resurselor, o hartă a resurselor interioare te ajută să diminuezi, eventual să scapi de sentimentul de frică. De ce? Pentru că ai instrumentele cu care poți aborda amenințarea.

Sentimentul ăsta, spuneam, de frică ori de anxietate generalizată vine și din cauza faptului că în mintea fiecăruia trăiești cu senzația că nu poți să faci nimic. Da? Deci frica generează acest tip de reacție: fugi sau luptă. Dacă poți să lupți, adică ai încredere în tine că vei face față amenințării, vei lupta. Dacă nu, vei fugi. Dar ideea este de resurse: dacă ai resurse și le poți activa, atunci sigur se naște și sentimentul opus, acela de curaj și de determinare de a lupta. Dacă nu, vei fugi. Va fi o fugă permanentă.

Și dacă vorbim în momentul de față, părerea mea, care este sentimentul predominant sau reacția predominantă la aceste amenințări mai mult sau mai puțin, spuneam, directe, ușor de identificat și de conturat, este mai degrabă de fugă decât de luptă. Avem și-și, sigur, reacțiile de luptă, care înseamnă că ai activat resursele interioare și te angajezi în luptă cu amenințarea pentru a o învinge, deci faci ceva, sau în situația în care estimezi că nu ai astfel de resurse, și în general asta este estimarea către care ajungem, este de fugă, da? O fugă continuă și permanentă.

Deci primul mecanism, dacă vrei, de luptă împotriva fricii este să te cunoști pe tine și să-ți activezi resursele interioare pentru a intra mai degrabă într-un regim de luptă decât de fugă. Apoi, sigur, vorbim de asumare, vorbim de curaj, vorbim de încredere în sine. Adică am resursele, știu că le pot folosi, deci în ecuația mentală dă cu plus, voi fi învingător, mă angajez în luptă. Acest element de angajare, de determinare interioară: luptă, da?, fight. Și intri în acest demers.

Deci vorbim cu certitudine de soluții foarte clare și din nou, psihoterapia, dezvoltarea personală, psihologia pozitivă au propus soluții de-a lungul timpului pentru mecanisme de atac, la frică și la anxietate. În general însă, ele nu sunt cunoscute, se practică în cabinet, absolut de acord. Uneori ai nevoie de un specialist dacă depășește anumite niveluri și tu nu te poți ajuta singur și ai nevoie de un ajutor, ca atunci când îți rupi piciorul, da?, nu ți-l poți pune singur la loc, te duci la un medic și te ajută cu un ghips, cu o structură exterioară și cumva ai un ajutor, dar îl pui la loc.

Dar bine ar fi să intrăm și pe prevenție, adică să nu ajungem la nivelul la care să avem neapărat nevoie de un terapeut și spuneam, să educăm lucrurile astea și în școală ca mecanisme de educație primară și gimnazială, în care să învățăm cum să lucrăm cu noi, cu emoțiile noastre. Fără doar și poate, însă, mesajul este: se poate, avem tool-uri, avem mecanisme, trebuie doar să le învățăm.

Frica de schimbare

Moderator: Una dintre cele mai actuale frici în societate este frica de schimbare. Întrebarea vine: de ce rămânem unde e rău? 60-70% dintre oameni recunosc că ar vrea să facă o schimbare și foarte mulți se complac în aceeași situație. Jumătate din angajați spun că ar pleca, cei mai mulți rămân. Aceeași ruptură se vede și în cuplu și inclusiv la vot.

Sorin Faur: Așa este. Așa este. Frica de schimbare de fapt este frica de necunoscut. Spuneam că una dintre sursele fricii este incapacitatea de a controla o situație, și ce situație e mai greu de controlat decât necunoscutul? Adică o situație pe care nu o cunoști. Și atunci, foarte mulți oameni aleg să rămână în situația curentă pe care o... e rău, dar măcar o știm, o controlăm, ne-am obișnuit cu ea, știm cum să o apucăm, din ce parte, cumva avem niște mecanisme.

Necunoscutul întotdeauna, mai ales în imaginație, poate să ia forme nebănuite. Dacă ai o situație pe care nu o cunoști, în mintea ta de obicei te gândești la ce e mai rău. Uite, și când am văzut legat de analize medicale sau legat de diverse tipuri de prognoze, de ce te duci în ce este mai rău? Și dintr-o rațiune logică, desigur, în sensul în care cel mai bine e să fii pregătit pentru cele mai rele scenarii și în felul ăsta dacă e o veste mai bună sau nu te afli în acele scenarii, oricum te-ai pregătit pentru ce este mai rău.

Pe de altă parte, știu că imaginația ne duce, amplifică, da?, aceste scenarii până la cele mai negre scenarii sau soluții. Dar ce vei trăi tu în mintea ta când te duci în aceste scenarii? Cea mai proastă situație, desigur. Adică din punct de vedere emoțional, imaginația amplifică elementul negativ și de negativitate. Și atunci, ceea ce de fapt ar trebui să fie o schimbare simplă uneori, devine o amenințare, pentru că nu știi ce este acolo.

Și că avem tendința să ne uităm mai degrabă la elementul negativ când creăm scenarii decât la cel pozitiv, pentru că ține de supraviețuire. Adică aici într-adevăr este și un mecanism de apărare care a rămas din timpuri imemoriale, în sensul în care mai bine să fii pregătit pentru mai rău decât pentru bine și să fii luat prin surprindere. Pentru că instinctul de supraviețuire îți spune, da?, tu trebuie să fii pregătit pentru ce este mai rău.

Pe de altă parte, spuneam emoțional, asta înseamnă și că trăiești intensitatea la nivel maxim a acelei structuri, situații pe care cumva o anticipezi. Deci nu este bine. Deci frica de schimbare este o frică de necunoscut și de foarte multe ori oamenii amplifică acest necunoscut și pericolele care vin din necunoscut, motiv pentru care preferă să rămână în prezentul pe care îl cunosc, chiar dacă este rău.

De fapt, ar trebui să ne educăm imaginația, în egală măsură, ca într-un fel de exercițiu de brainstorming, să găsească soluții, să găsească mecanisme, să găsească elementele pozitive, nu doar cele negative. Deci aici noi suntem cumva condiționați sau ne-am autocondiționat în timp să vedem mai degrabă partea negativă a tabloului și opțiunile pe care le avem, decât partea pozitivă. Evident că vei trăi foarte multă frică și apare rezistența la schimbare.

Dar în egală măsură, deci, și pentru a păstra echilibrul, ar trebui să ne gândim și la partea pozitivă a acelei situații. Adică: ok, sunt aceste riscuri, într-adevăr, care vin din schimbare, dar nu cumva am multe alte beneficii? Și să fac o analiză corectă măcar, și apoi da, să iei o decizie rațională. Deci aici vorbim pe de o parte de risk management, care este capacitatea de a analiza o situație și output-ul ei, dar atenție, în risk management nu am emoție, am doar calcul și analiză, și asta e ok să fac. Pe când în frica de schimbare am mai multe emoții decât risk management, da?, și trăiesc acea frică în plan emoțional, dar în plan rațional sunt selectiv și mult mai degrabă la output-ul negativ. Nu este nici fair, nici corect.

Schimbările bruște

Moderator: Și totuși, se întâmplă, în antiteză, cazuri când oamenii se schimbă brusc de pe o zi pe alta, de la un moment la altul. Care este mecanismul care declanșează această schimbare? Cum de, să spunem: „Gata, mi-a ajuns, am plecat"?

Sorin Faur: Ei, o parte din răspuns l-ai oferit chiar tu și aici voiam să continui. „Gata, mi-a ajuns". De fapt este o pregătire interioară care a început mai demult. Ce vedem noi este doar momentul în care acea decizie... poate o gândeai de mult, poate avea forme subtile, poate în subconștient pregăteai de mult schimbarea respectivă, dar nu era în fapt luată decizia la nivel conștient.

Și în momentul în care ea se întâmplă, pare într-adevăr o decizie bruscă, de pe o zi pe alta. De fapt, de cele mai multe ori este ceva care a fost pregătit, gândit în straturile, într-adevăr, poate subconștiente ale minții sau cele semiconștiente. Ne-am gândit, am uitat, ne-am întors, dar în general când am fost pregătiți și am simțit acea acumulare interioară de energie, de decizie, am luat decizia și am zis: „Ok, this is it. Gata, de mâine mă schimb, de mâine nu știu, renunț la fumat, de mâine ies pe pistă și alerg, de mâine fac o schimbare importantă în viața mea, de mâine mă duc și-mi caut un nou job, un nou destin, un nou viitor". Deci din punctul ăsta de vedere este mai degrabă maturarea unei decizii la care te gândești de mult, care s-a dospit în minte, și ăsta este momentul în care ea s-a maturizat și tu simți doar momentul de determinare. Dar de fapt ea a fost de mult, de mult gândită.

Eficiența terapiei

Moderator: Venind la concret: din 10 oameni care ajung să stea de vorbă cu un psihoterapeut să-și exprime fricile, câți reușesc cu adevărat să se desprindă din situația asta?

Sorin Faur: Dacă în cabinet se întâmplă ce trebuie, toți ar trebui. Aici sigur depinde și de timpul alocat și de energia personală, ca în orice altceva. Aloci timp, energie, implicare, ești serios. Uite, la antrenament, de exemplu, ai putea să mă întrebi la fel de bine: câți dintre sportivii care merg la antrenament ajung, hai să nu zic campioni, dar performeri în sportul lor? Teoretic toți, dacă urmează practicarea, regimul de antrenament, de exerciții și de disciplină recomandat de antrenor. Pentru că metoda funcționează. Există o metodă, da?, pe care acel sport a pus-o la punct, de antrenament, pe care dacă o respecți, în mod clar ajungi mult mai sus de unde ai plecat și poate chiar performer, de ce nu campion.

Care-i diferența dintre unul și altul? Disciplina, nivelul de implicare, de determinare, decizia interioară pe care o iei, de asumare, pentru a face schimbarea respectivă și de a munci în aceeași direcție. La fel și în terapie și în dezvoltare personală. Eu sunt mai mult pe dezvoltare personală și pe psihologie pozitivă.

La fel și aici, deci în aceste domenii. Nivelul de implicare. Metodologia în spate funcționează. Psihologia este o știință foarte puternică, a evoluat enorm de mult în ultimii ani și nu numai. Este una dintre cele mai importante științe ale omenirii. Poate, și din păcate, încă neapreciată la nivelul ei, deși este într-o creștere fabuloasă, dar totuși, poate în relație cu AI-ul să ne dăm seama încă o dată cât de importantă este ființa umană și psihologia.

Dar revenind, psihologia a pus la punct de mult astfel de metodologii și de mecanisme de dezvoltare personală, de autocontrol, de stăpânire a fricilor, de încredere în sine, confidence, atitudine, mindset de învingător. Da? Astea sunt lucruri deja stabilite și le practic în fiecare zi în cabinet.

O parte evident din rezultat, și de aceea vorbim de cabinet, este la client. Deci nivelul de implicare personală este fundamental. Altfel, dacă cineva își asumă mecanismele puse la punct, soluțiile, da?, recomandate de consilier, de terapeut sau de psiholog, rezultatele sunt acolo. Întotdeauna. Și garantate aproape. Deci putem spune că 100%, dar depinde de nivelul personal de implicare.

Violența în relații și controlul prin frică

Moderator: Organizația Mondială a Sănătății în 2025 raporta că una din trei femei în lume a trăit violență din partea partenerului. Cifra este aproape neschimbată în ultimii 25 de ani. Când vorbim de frică într-o relație, primul lucru la care ne duce mintea este violența fizică. Dar tu ai văzut probabil și forme fără nicio lovitură. Cum arată controlul care se face în relație doar prin frică?

Sorin Faur: Da, aici într-adevăr vorbim din păcate de o situație în care un cuplu, în societate, da, agresiunile sunt îndreptate în general și evident preponderent împotriva femeii, care ajunge în aceste situații de violență în familie. Fie că vorbim de violență directă fizică, fie psihică, psihologică și în relație în general.

Din păcate, da, e o situație pe care iată și statisticile mondiale o surprind și a rămas neschimbată. Asta înseamnă că n-am făcut progrese suficiente în acest sens, din păcate, în termeni de educație, de drepturi personale, de demnitate umană și de recunoaștere a valorii umane. Asta este. Sunt în spate și niște modele foarte vechi care din nou ar trebui schimbate prin educație.

Dar totuși, suntem într-o lume care a devenit mult mai self-conscious, mult mai conștientă de sine și de valoarea personală. Trebuie să luptăm în continuu împotriva acestui flagel, pentru că fiecare ființă umană este talentată. Asta-i premiza în psihologie și nu numai, și în drept și așa mai departe. Vorbesc ca psiholog. Fiecare ființă umană este un talent, este o ființă unică, specială, justificată în absolut. N-ai nevoie de niciun fel de justificare ca să fii și să-ți recunoști demnitatea și valoarea personală.

Violența e o formă de agresiune, evident, lipsă de respect față de celălalt și ar trebui să fie exclusă complet. În afară de violența fizică, violența psihologică, care vine prin intimidare, prin amenințare, la fel sunt forme pe care le întâlnim foarte des.

Care este cauza lor? Lipsa de educație, stresul, într-adevăr. Sunt și astea mecanisme prin care oamenii respectivi se descarcă, din păcate spuneam într-un mod absolut negativ. Ar trebui să vezi în celălalt însă un partener. Ar trebui să vezi un partener, un om cu care 1+1 face 3, dacă nu 11. Adică avem acolo o sinergie. Și incapacitatea de a vedea în celălalt un partener, da, înseamnă că îl vezi ca altceva. Ca subordonat, ca element care e menit să te ajute pe tine și nu tu pe el. Acolo nu e o comunicare reală.

Și ajungem la aceste capcane în cuplu într-adevăr din cauza faptului că lumea a devenit mai agresivă, oamenii au devenit mai singuri. Social media aparent a deschis și a făcut-o, adică în sensul ăsta de comunicare directă o serie întreagă de porți, dar ne-a izolat unii față de alții, mai mult, ne-a îndepărtat de noi înșine. Suntem în zona asta de... uneori petrecem ore în șir pe internet și la final nu ne dăm seama de ce am stat acolo.

Deci însingurarea, asta duce la lipsă de dialog, asta duce la îndepărtare și evident e mai simplu să fii agresiv cu un om pe care nu-l iubești, cu care nu ai o comunicare reală și autentică. Deci trebuie să creștem comunicarea în cuplu, trebuie să creștem comunicarea între noi autentică, uneori să lăsăm la o parte dispozitivele, ecranele și efectiv să ne întâlnim la o cafea, să ne întâlnim uite la o terasă, să ne întâlnim cu noi înșine pe o bancă în parc și să rezolvăm problemele autentice pe care le avem printr-un dialog simplu: Cine ești? Ce faci? Ce vrei în viața asta? Care sunt scopurile tale? Ce sentimente ai, gânduri, trăiri? Ce te mulțumește, cu ce pot să te ajut? Ce ai avea nevoie? Ce-ți face plăcere, ce te bucură?

Iată o serie de întrebări pe care le-am enunțat foarte rapid din zona asta de coaching și descoperire personală, pe care ar trebui să le aibă partenerii într-un cuplu pentru a ieși din zona de violență. Unde este violență, aproape sigur că nu vorbim de dragoste, nu vorbim de înțelegere, nu vorbim de emoții pozitive. Vorbim de o descărcare și iarăși, dacă vorbim de autocontrol și de ce spuneam la început legat de educația, da?, pe care ar trebui să o avem psihologică mai bună, la un nivel mai înalt și de masă în societate, dincolo de ce se întâmplă în cabinet... Păi lipsa de autocontrol, de maturitate și de pregătire psihologică se reflectă, se traduce în violență. Pentru că un om care se stăpânește pe sine, un om care are capacitatea de a-și controla propriile emoții nu ajunge în astfel de situații pentru a se descărca violent asupra altei ființe umane, fie ea soțul, soția, copiii, că și copiii sunt, da?, în zona asta de agresiune și de violență în familie, în mod preponderent.

Deci vorbim în mod clar de lipsa unor competențe psihologice și capacități psihologice care se traduc apoi în aceste reacții. Până să vorbim legat de dragoste, relație de cuplu, înțelegere, afectivitate, parteneriat, vorbim de o crasă lipsă de capacitate de stăpânire de sine și de educație psihologică și de maturitate psihologică. Care, de aia zic, arată într-un fel nivelul nostru al societății, un fenomen la nivel social global, da? Nu e punctual într-o țară, într-un loc. Vorbeai de statistici globale, mondiale, da?, și de 25 de ani aceleași. Foarte corect. De ce? Nu am reușit să evoluăm suficient din acest punct de vedere psihologic la nivel de masă. Între timp omenirea a crescut, am ajuns la 8,5 miliarde de oameni, nu?, pe acolo. Deci sigur și masa, complexitatea a crescut, nu e ca și cum ar fi rămas la fel lumea ca acum 25 de ani. Deci să zici că astea sunt niște cauze obiective, dar nu sunt scuzabile în același timp. Pentru că tot în același timp societatea a evoluat, tehnologia a evoluat, accesul la cunoaștere, la informație a evoluat. Practic astăzi accesul la informație este aproape gratis, da?, ești la un click distanță. Ar trebui să ne educăm din punct de vedere emoțional. Și asta ar fi o măsură care ar răspunde și ar diminua masiv violența în familie și în cuplu.

Fenomenul gaslighting și relația cu sinele

Moderator: Unul dintre cuvintele noi des folosite este gaslighting, care...

Sorin Faur: Sudor în gaz cifrat! (Râde)

Moderator: ...a ajuns foarte la modă în rețelele sociale. Și înseamnă aproape orice acum. Ca psiholog, unde vezi granița între minciună, ceartă nevinovată și gaslighting-ul adevărat?

Sorin Faur: Minciuna... Minciuna e totuși o formă de protecție, respectiv arată că nu ai încredere în celălalt sau că, din contră, țintești niște avantaje pentru tine, lipsa de onestitate. Din punctul meu de vedere, din nou, cred că ar trebui să lucrăm foarte mult, mult mai mult la condiția noastră psihologică.

Adică în cabinet ce se întâmplă este deja ca un tratament, apropo și de medicina preventivă, da? Avem prea puțină psihologie preventivă. Cum avem prea puțină medicină preventivă. Din punctul meu de vedere, niciodată nu este prea mult și niciodată nu este prea devreme să începi să-ți dezvolți această cultură a cunoașterii de sine.

Ce vreau în primul rând în viața asta? Că dacă știi ce vrei, ești fidel propriului scop și obiective, îți faci un plan de acțiune care te orientează către scopul tău, ești un om orientat cu scop, care este eficient în propria lui acțiune și în general își împlinește obiectivele. Stăpânirea de sine, controlul emoțiilor, spuneam, ca formă de maturizare psihologică, partea de disciplină și voință, astfel încât planurile, acțiunile pe care le faci să poată fi transpuse în realitate și să le poți atinge. Partea de integritate, de valori. Care sunt valorile pe care le am? Dacă te uiți la valorile pe care le am: este adevărul, este dezvoltarea personală, este evoluția, este stăpânirea de sine, da?, corectitudinea, etica, îți dai seama că nu mai ajungi nici în gaslighting, nu mai ajungi nici în minciună, nici în frică, nici în manipulare, nici în agresiune, nici în toate formele astea de nesiguranță.

Sunt toate măsuri ale nivelului la care ne aflăm. Care din păcate nu este ceea ce trebuie. Nu suntem unde trebuie. Adică suntem... am evoluat foarte mult în domeniul tehnologic, putem călători oriunde pe planetă foarte repede, putem călători și în afara planetei, da?, tehnologii ultra-avansate, mai nou vorbim de inteligență artificială, vorbim de roboți autonomi, de mașini autonome. Dar în continuare în planul stăpânirii de sine și condiției psihologice suntem în urmă.

Și tot ce ai menționat sunt formele acestei involuții, dar am rămas la un nivel mult mai jos din punct de vedere al psihologiei dezvoltării. Deci minciuna este o formă de apărare, frica spuneam este o reacție la necunoscut și la o agresiune. Suntem prea mult dominați de frică, de minciună, nesiguranță de sine. Văd foarte mulți oameni care n-au încredere în ei. De unde vine lipsa de încredere în sine? Sigur că are mai multe cauze și nu le putem acum menționa pe toate, dar putem menționa faptul că neîncrederea în sine este una dintre cauzele care amplifică și frica, și sentimentul de nesiguranță, și minciuna, și tot.

Deci de ce nu avem încredere în noi? Nu ne cunoaștem cu noi, petrecem foarte mult timp în afara noastră. Astăzi dacă stai pe un fotoliu un sfert de oră, 20 de minute, pentru oameni este foarte greu. Adică simt nevoia să iei un telefon în mână, să te uiți pe ceva. De ce nu poți să stai cu tine un pic mai mult și să dialoghezi cu tine? De ce nu te simți bine în tine însuți? N-am... nu sunt absurd, da?, să devenim pustnici toți sau meditatori sau să intrăm în zona asta de... nu. Dar vorbim de un act minim de relaționare cu sinele care ne lipsește. Deci sunt efectiv o bună parte din oamenii pe care i-am văzut de-a lungul timpului n-au stare să stea cu ei înșiși mai mult de 20 de minute, simt nevoia să pună mâna pe ceva, pe un telefon, pe o tabletă, să sune pe cineva, să se uite pe social media. Acest tip de agitație interioară, da?, arată că ești străin în propria ta minte și de tine însuți. Și toate celelalte forme sunt manifestarea acestei înstrăinări de sine.

Deci de fapt ar trebui să lucrăm mai mult cu noi înșine, ar trebui să ne luăm pauză, pur și simplu o pauză de 10 minute spuneam, în care să vorbim cu noi înșine, efectiv să ne uităm la cer, să ne liniștim un pic, să nu mai fim atât de agitați. Și în momentul ăla vom descoperi o lume interioară care s-ar putea să fie infinit mai bogată decât lumea exterioară. Sau cel puțin la fel de bogată. Adică lumea interioară și din lumea interioară au apărut toate marile valori ale lumii: opere de artă, cultură, romane, tehnologie, absolut tot. Nu compui Simfonia a IX-a când ești Beethoven, da?, în gălăgia de la bar. O compui în sufletul tău, o compui în visarea despre lucrurile mari și mărețe, e și imnul Europei, nu? (Râde) O compui în solitudine, o compui din interior. Da? Acolo sunt create, acolo este un spațiu uriaș, da?, și de acolo vin toate aceste valori. Poate ar trebui să petrecem mai mult timp și să scoatem mai multe lucruri de acolo.

Și atunci, de aia zic, să nu ne fie frică să intrăm în noi. Din contră, e un univers fascinant, uriaș, și rolul psihologiei prin altele este să-ți îndrepte privirea spre interior. Spre cine ești cu adevărat. Și de acolo, din talentele pe care le ai și talanții, da?, ca să fac și eu o referire către spiritualitate, talent-talant, da?, de acolo să-ți etalezi talentele și talanții către ceilalți, să produci lumină, pozitivitate, energie, creație pozitivă, să contribui la binele lumii, nu la răul lumii. Nu să difuzezi mai multă frică, violență, agresivitate, incertitudine, nesiguranță de sine, minciună și gaslighting, cât mai mult spuneam lumină, creație, tot ce este frumos. De unde vin lucrurile astea? Din noi, desigur.

În momentul în care descoperi relația asta cu sinele și vezi câtă bogăție este acolo, realizezi că în mod clar trebuie să petreci mai mult timp cu tine. Și eu am făcut asta de mult timp și-mi ajut clienții să facă același lucru, să se descopere pe sine cu adevărat. Pentru că acolo din nou e un univers uimitor.

Solitudinea și igiena mentală

Moderator: Deci practic nevoia de ecran înainte de culcare vine din frica de a sta cu tine însuți?

Sorin Faur: E o formă clară. Vezi, și da, înainte de culcare e chiar mai rău. Te agită. Îți agresează mintea cu o serie întreagă de idei, propuneri, sugestii, tentații, când de fapt tu trebuie să te pregătești pentru somn, trebuie să te liniștești. Somnul este o formă de coborâre în sine. În vise noi comunicăm cu subconștientul. Și visele astea au niște mesaje pentru noi. Sunt niște mesaje care vin din subconștient pe care ar trebui să le accesăm mai des.

Și ar trebui să ne liniștim de fapt, nu să ne orientăm încă o dată în plus când ne pregătim să mai avem 5 minute să ne culcăm, să ne uităm încă o dată în plus și încă o dată, nu ca și cum n-ai fi făcut toată ziua lucrul ăsta, și în fiecare zi, în afară. În loc să ne uităm în noi. Deci până în ultimul moment noi fugim de noi înșine, într-adevăr. Deci o formă de fugă de sine.

Dar așa ne-am obișnuit. Așa ne-am obișnuit, de aia spuneam că în lipsa unei culturi psihologice a descoperirii de sine... Grecii, și nu numai grecii, anticii în general aveau acest dicton, nu?, care era pe toate templele, era partea filozofiei de viață: Cunoaște-te pe tine însuți, da? Și nu vorbesc neapărat în termeni filozofici, dar astea erau, spuneam, psihologie și relația cu sinele personal.

Recomandarea înainte de somn, clar, cel puțin cu o jumătate de oră, dacă nu cu o oră, hai să fim realiști și în ton cu timpul, cel puțin o jumătate de oră trebuie să lași telefonul deoparte. Poate să pui o muzică de liniștire, să stingi lumina sau să o dai un pic mai încet, să ieși pe balcon să te uiți la stele sau la cer, la o plimbare ușoară sau pur și simplu să stai în pat cu o carte, absolut, să citești, și să prinzi de lucrul ăsta pentru a crea o poveste interioară. Sau să meditezi, să revezi ziua. O tehnică foarte bună este revizia zilei: ce s-a întâmplat în ziua respectivă, să editezi și să re-editezi niște evenimente de peste zi, să-ți tragi niște concluzii, să te gândești la cine ești, la ce vrei, cum a fost ziua, a fost o zi bună pentru tine, câștigată? Vrei să schimbi ceva, dacă ai trăi ziua din nou ai schimba ceva din perspectiva asta? Și ușor-ușor poți să te gândești poate la ziua de mâine, ce urmează să faci, să-ți dai voie un pic de visare, să visezi cum ar fi trebuit să fie și să te bucuri, da?, de propriile gânduri. Eventual să ajungi la niște concluzii interioare.

Uite, o recomandare pe care o am, dacă vrei, ca psiholog, este să pui o întâlnire cu tine însuți în calendar. Măcar o dată pe săptămână. Deci noi avem întâlniri cu o groază de oameni, în plan profesional, în plan personal, cu prietenii, da?: „Hai la o bere, hai la o cafea, hai la o terasă, hai la un film, hai la un meci". Da, foarte bine. Avem întâlnire cu un client, avem întâlnire cu parteneri de afaceri. Și respectăm acele întâlniri. Dacă e la 2:00, o fi 2:05, că poate am întârziat un pic în trafic sau s-a întâmplat ceva, dar ne respectăm întâlnirea, suntem acolo. Pentru că avem un partener și ne onorăm această întâlnire față de celălalt. Hai să punem o întâlnire cu noi înșine atunci, să ne onorăm întâlnirea cu noi înșine.

Eu aș pune, de aia să zic, o recomandare: nu știu, în fiecare vineri, la final de săptămână, că lunea e aglomerată, marțea aglomerată, intri cu energie în săptămână, știi, poate te ia săptămâna pe sus și poate n-ai timp de astea, pot să înțeleg. Sau sâmbăta. Dar aș pune o întâlnire cu mine însumi în fiecare săptămână, o jumătate de oră pe zi, o jumătate de oră pe întâlnire la început, după aia o oră, unde e întâlnire cu mine însumi. Da? Ca și cum te-ai întâlni cu un client. Aceeași formă de respect, aceeași determinare pe care o ai și efort pe care îl faci cu un client important pe care îl ai, de exemplu, și nici nu te gândești să lipsești de la întâlnirea aia, că înseamnă bani, înseamnă resurse, înseamnă, da?, reputația ta de profesionist sau businessul pe care îl ai sau jobul pe care îl ai. Okay? Deci nu te gândești să lipsești de acolo și te pregătești uneori, te gândești la prezentarea aia, mailurile, comunicarea, ce vei spune, toate lucrurile astea, da?, acord de timp. Deci nu e doar întâlnirea în sine, ci și pregătirea pentru întâlnire.

Ei bine, hai să avem o întâlnire cu noi înșine. Mai des. O dată pe săptămână, n-ar fi să fie mare lucru. Vinerea, sâmbăta, da?, la ora 2:00, la ora 14:00, la ora 16:00, pui o întâlnire cu mine însumi în calendar. Fix trecută în calendar, în Google Calendar sau orice alt calendar folosim pe telefon. Și întâlnirea aia o respect. Și ce fac în întâlnirea cu mine însumi? Self-coaching, dialog interior, cunoaște-te pe tine însuți de care spuneam, de unde am plecat de la acest dicton al grecilor, da?, care era o filozofie de viață, care era un mod de a trăi, să te cunoști pe tine. Și asta înseamnă gânduri: ce gândești, da?, să-ți cunoști gândurile, să faci dacă vrei un audit al lor, o hartă a lor, și evident, emoțiile.

Care sunt emoțiile care m-au încercat peste săptămână? Da? Faci un review mental. Mai degrabă emoții pozitive sau mai degrabă emoții negative? În ce cadran m-am situat în săptămâna care a trecut? În cel cu plus sau în cel cu minus? Emoțional, să zicem. Și dacă săptămâna care a trecut ai fost mai mult în cadranul fricilor, trăirilor negative, nesiguranței, incertitudinii și așa mai departe, da?, hate-ul, agresivitatea, toate astea sunt la minus. Nu e bine! Înseamnă că asta e viața ta. Tu o săptămână din viața ta ai trăit pe minus, ai trăit pe negativ. Apoi te întrebi de ce te îmbolnăvești de ulcer, te întrebi de ce te doare capul, de ce te simți obosit tot timpul, de ce viața nu e frumoasă și de ce îți vine să bați pe cineva! Oare de ce?

Gândește-te că e o portocală. Și o storci, da?, simbol al presiunii, ca să zic așa, în viață. Ce o să curgă din portocală? Ce este în ea, și anume suc de portocale. Și dacă storci o lămâie și o storci, la fel, presiunea vieții de zi cu zi, ce o să curgă din ea? Suc de lămâie. Okay? Deci ce este în noi se revarsă și în afara noastră! În tot ceea ce facem. Spune-mi cine ești ca să-ți spun ce faci. Și ce vei face. Pot anticipa comportamentul din identitatea ta și din comportamentul tău pot citi, reverse engineering, identitatea ta. Pot să inversez dictonul: spune-mi ce faci ca să-ți spun cine ești. Da? Pentru că evident omul se cunoaște după fapte și pomul după fructe.

Deci ne reflectăm, iată, în alt răspuns, în acțiunile noastre. Un om violent, care își agresează partenerul sau partenera, copiii, soția, sau un șef toxic care își agresează angajații... De unde scoate lucrurile astea? Din el! Asta este ceea ce este în aceeași persoană, nu e altceva! Scoți din tine ceea ce este în tine. Se vede în afara ta ceea ce este în tine. Dacă asta ai scos, este pentru că asta ai avut: răutate, agresivitate, frică, incertitudine. Doar în al doilea rând am putea spune că acești oameni, de aia spuneam, sunt victime ale propriei lipse de dezvoltare, de preocupare, de maturizare psihologică. Nu că asta ar fi o scuză, dar din nou, ce este în tine se vede și în afara ta.

Ei bine, dacă am petrece mai mult timp cu noi înșine, dacă ne-am cunoaște spuneam cele două elemente mari fundamentale, gândurile și sentimentele: ce gândesc, care sunt principiile mele de viață... De exemplu, este bine să faci bine, da? Dacă ăsta este un principiu, un gând al tău de viață, asta vei face, asta-ți mobilizează mintea, asta-ți organizează viața. Dacă din contră, gândești că lumea este un loc rău, de care trebuie să mă feresc, care mă agresează și așa mai departe, vei reacționa defensiv, te vei ascunde, vei reacționa cu aceeași atitudine, vei răspunde cu rău la rău și vei răspunde în negativ.

So, dacă vorbim din nou de această întâlnire cu sine, ea are o valoare terapeutică uriașă, dar și de cunoaștere de sine. Deci două lucruri, atât: gândurile și emoțiile. Gândește-te la ce gânduri ai avut săptămâna trecută, gândește-te unde ți-ai petrecut timpul cel mai mult în mintea ta săptămâna trecută și dacă dă cu minus, și nici măcar, asta-i așa un calcul rapid ca să închei răspunsul: e clar că dacă e mai mult de 50% este rău, adică cea mai mare parte a timpului, mai mult de 50% l-ai petrecut în gânduri negative, în emoții negative, nesiguranțe, frici, trăiri, spuneam: „Aoleu, ce o să se întâmple, aoleu...".

Dar dacă mă întrebi care este procentul real, 50% este de domeniul evidenței deja, este de fapt mult mai mic. Deci procentul real este 80/20 sau 20/80. Asta înseamnă că dacă ai petrecut mai mult de 20% din timp pe negativ, deja trebuie să iei măsuri, nu trebuie să aștepți să ajungi la 50%, da? Și asta e o regulă a lui Pareto, adică a eficienței personale și nu numai, e o regulă care are aplicații multiple în multe alte domenii. Dar de fapt ar trebui să fie 80% în teritoriul pozitiv și 20% pentru că nu putem, da?, eliminăm tot elementul negativ din lume și din viața noastră, tolerabil. Dar ai energia din restul de 80% să faci față răului din viața ta.

Pericolul izolării?

Moderator: Dacă petreci prea mult timp cu tine, nu riști să devii introvertit, antisocial? Unde este granița?

Sorin Faur: „Prea mult"... Ăsta e un cuvânt, depinde ce înseamnă acel „prea mult". (Râde) Sincer, cred că departe de a fi lumea în pericol de a petrece prea mult cu ea însăși sau fiecare dintre noi, dat fiind ritmul vieții și provocările pe care le avem, cred că e un risc îndepărtat să ajungem în acel „prea mult".

Deci în afară de această precizare că e puțin probabil să ajungi să petreci mult prea mult timp și doar cu tine, dar se poate întâmpla, desigur. Nu, introversia, extroversia nu țin de timpul pe care îl petreci cu tine, adică nu asta determină, nu te transformă într-un introvert. Nu, nici pe departe. Astea sunt trăsături fundamentale ale ființei, introversia, extroversia au fost teoretizate de Jung. Deci sunt trăsături fundamentale, țin de orientarea fundamentală a persoanei în lume și în general. Adică nu vin din faptul că petreci cu tine, nu asta e cauza, nu asta te transformă în, da?, într-un fricos sau într-un retras sau într-un introvert. Nici pe departe.

Deci, pe scurt, o dată că nu m-aș teme foarte mult de asta, dar sigur că sunt oameni care ajung în situația asta, din singurătate și așa mai departe, într-adevăr poate petrec prea mult timp cu ei și acolo soluția sau recomandarea este din contră, să iasă în lume, să cunoască oameni, să spargă acea bulă de negativitate, și de aia evident și psihologia este personalizată, ca și medicina, da? Boala ca boala, dar pacientul, știi? Adică nu orice se potrivește oricui în aceleași condiții. Un tratament foarte bun pentru un om aparent ar trebui să fie bun pentru toți, știm deja că nu, și medicina, dar și psihologia sunt într-adevăr personalizate. Tu nu tratezi o cohortă de oameni, ci fiecare pacient pe rând. La fel și în cabinet: fiecare pacient, fiecare client, da?, are propriul lui timp și dialog cu terapeutul, cu consilierul, cu specialistul, cu psihologul.

Deci pot să spun că de la caz la caz, dar cei care ajung să petreacă prea mult timp cu ei înșiși, da, ori dacă sunt în zona asta într-adevăr... de ce petrec prea mult timp cu ei? Dacă sunt în zona benignă, spuneam de pozitivitate, de creație, nu, nici pe departe! Din contră, vor scoate minuni de acolo! Dacă petrec prea mult timp cu ei înșiși pentru că le-a fost frică de lume, de social, de exemplu, de... da?, și pentru că sunt introverți, retrași, atunci într-adevăr, dar una nu a determinat-o pe cealaltă. Atunci într-adevăr pentru ei soluția este să iasă mai mult în lume, să-și descopere preocupări, pasiuni, prieteni noi. Da, dar zic, aici este un răspuns personalizat. Însă nu, dacă ești din zona pozitivă și petreci timp cu tine ca nevoie de explorare interioară și de creație, nici pe departe. Vei scoate minuni de acolo.

Frica la locul de muncă și leadershipul

Moderator: Să abordăm o altă frică foarte actuală: frica la job, șeful care conduce prin frică. Un studiu clasic a descoperit ceva contraintuitiv: echipele bune raportau mai multe greșeli. Nu greșeau mai mult, dar aveau curajul să vorbească mai mult. Ai spus că mulți șefi folosesc frica drept instrument de autoritate. Care e diferența în practică între un om pe care echipa îl urmează din respect și unul pe care îl urmează din frică?

Sorin Faur: Da. Sunt într-adevăr, uite, în școala de management și de leadership sunt oameni care învață mai degrabă să conducă echipele prin frică, deoarece frica te pune într-o poziție defensivă, în frică tu mai degrabă reacționezi, ești reactiv, răspunzi la o amenințare. Deci ce face un astfel de șef? Creează o amenințare în primul rând. A faptului că vei fi dat afară, concediat, penalizat într-un fel sau altul, pus la fel de fel de munci, ți se taie din salariu, îți dau ce e mai greu și neplăcut de făcut, țip la tine, te agresez în fel și chip... adică sunt multe moduri în care această amenințare, da?, generică vine din partea șefului, astfel încât să-l pui pe celălalt într-o poziție defensivă, să se apere, da? Spuneam: cum reacționezi la asta? E o amenințare. Și îl pui într-o poziție defensivă. Reacția imediată este defensivă.

Ei bine, da, acest tip de leadership se practică, de management și de leadership se practică. Oamenii care sunt în situația asta, spuneam, își doresc... poate au problemele lor la fel, să fie văzut ca managerul Dumnezeu, ca autoritate, au propriile lor neîmpliniri de multe ori și le traduc în aceste comportamente. În schimb, ce obțin? Obțin supunere. Nu obțin respect.

Și pierd foarte mult pe zona de creație și pe zona de idei bune, pentru că, de exemplu, da?, o idee bună... Nici în fișa de post și nici într-un fel de, da?, companie nu poți să vii cu un imperativ, să zic, ca task în fișa de post obligatoriu: tu trebuie să vii cu trei idei de genialitate din care noi, compania, să facem miliarde, știi?, sau ceva. Nu poți să faci asta. Și ideile bune sunt un dar, deci. Un angajat observă ceva ce poate fi îmbunătățit, să zicem. Păi dacă ești într-un regim de frică și un șef toxic de genul ăsta, agresiv, care conduce prin frică, nu știu dacă m-aș gândi să dau ideea aia. Și nu văd de ce ar face-o cineva. Și de fapt asta se și întâmplă! Oamenii care sunt conduși prin frică nu vin cu ideile lor cele mai bune. De ce? Poate, nu știu, au observat un echipament care poate fi îmbunătățit, poate pe linia de proces e undeva un defect care apare în mod curent și eu, inginerul sau persoana respectivă, da?, și-a dat seama de acel aspect. Într-o cultură a fricii nu va comunica acest lucru.

Toate ideile bune sunt daruri pe care tu le faci către companie, sunt un act de generozitate. Sigur, te aștepți la o răsplată poate, o cotă parte din patent sau, da?, să depunem un patent sau o inovație sau ești promovat sau ești partener sau devii, da?, recompensat printr-un comision sau ceva. Dar chiar și așa, e o idee bună, o oferi. În supunere, în frică, nici pe departe.

Deci condusul prin frică este un act care, da, obții o reacție imediată, e o modalitate de management care obții o reacție imediată, dar nu obții ce-i mai bun prin om. Niciodată în frică nu obții ce-i mai bun în om. Frica din contră: inhibă, micșorează, restrânge, diminuează, generează o reacție de tip clasic, nu?, fugi sau luptă! Păi nu este o reacție de tip: creează, inovează, vino cu elemente pozitive, construiește, ridică! Nu e o astfel de reacție.

Deci în astfel de conjuncturi obții... nu ce-i mai bun din om, ce-i mai rău din om obții. Oamenilor le este frică, dar nu înseamnă că au respect, neapărat. Pentru că, da, respectă amenințarea, dar nu pe tine, și în niciun caz nu te îndrăgesc. Dar pierzi colectivitate, brainstorming, pierzi idei, pierzi inovație, pierzi deschidere către viitor. Câștigi: „Da, să trăiți! Facem cum știți!". Deci în loc să ai sinergii, 1+1=3, în loc să ai 1000 de creiere care gândesc alături de tine, ai un singur creier care gândește, o singură minte și mână care conduce și restul care execută pentru că așa vrea șeful.

Și din păcate avem în România și am întâlnit foarte multe organizații în care antreprenorii, în care managerii de top, directorii n-au învățat să conducă prin colaborare, le este frică lor în primul rând să nu li se ia locul, să nu fie înlăturați, să nu fie, da?, și atunci conduc ei prin frică. Dar efectele pe care le obțin sunt exact contrariul. Ar fi obținut mult mai mult, și asta e dovedit științific, adică de aia spun, condiția psihologică a creației e o condiție pozitivă, pe când condiția psihologică a fricii e o condiție negativă. Adică la nivel de fundamente, fără să intrăm în cine știe ce psihologie profundă, ne dăm seama că acest tip de paradigmă nu poate construi pe termen mediu și lung ce este mai bun.

Deci acest tip de situații sunt foarte des întâlnite într-adevăr, dar trebuie diminuate prin educație și prin înțelegerea faptului că adevăratul leader este un curajos, conduce prin exemplu, adoptă o atitudine care crește oamenii de sub el și atunci la rândul lui este ridicat ca pe un val de toți ceilalți. Să fii leader înseamnă să potențezi echipa. Nu doar să o conduci. Să o potențezi, să o crești, să o amplifici de 10 ori rezultatul pe care l-ai fi obținut doar din sumarea părților. Deci e un factor acolo de amplificare logaritmică, exponențială.

Frica ca factor de productivitate?

Moderator: Se crede că puțină frică ține oamenii vigilenți și îi face să fie mai productivi. Care e realitatea?

Sorin Faur: Da, poți să zici, îți dai seama că, na, o amenințare acolo te face să fii mai vigilent, dar vorbim de pondere aici: puțină frică, știi? Cred că în general n-ar trebui să vorbim despre frică ca și mecanism, adică de productivitate. N-ar trebui să vorbim deloc. Ar trebui să vorbim din contră de un mecanism care, uite... Sunt foarte multe proiecte în ultima vreme, au început să apară proiecte de cercetare și în psihologie, sociologie, în productivitate, spuneam, legate de high-performing teams, echipe înalt performante. Echipe înalt performante însemnând echipa de vânzări, echipa de research, echipa de marketing, you name it, nu contează.

Ce face ca o echipă să fie înalt performantă? Cum ajungi ca oamenii ăia, dacă vorbim din nou de management și de zona asta, să fie performanți? Și în niciuna din aceste cercetări pe care le-am văzut nu era frica, nici măcar puțină, cum ai primit în cantitate mică, ca element de amplificare, catalizator al acelei eficiențe înalt productive. Întotdeauna a fost vorba despre atitudine, curaj, respect, comunicare, foarte multă comunicare între membrii echipei și top-down și bottom-up, da?, și de sus în jos și de jos în sus. A fost vorba de încredere, a fost vorba de capacitatea de a crea un mediu în care te poți și vulnerabiliza. Adică te poți deschide cu idei care aparent ar putea fi judecate: „Mă, dar ce idee proastă ai!", știi?, dar asta ar contribui la o idee mai bună. Pentru că dacă nu te temi că reacția celorlalți va fi: „Dar ce idee proastă!" și așa mai departe, o comunici cu toată încrederea. De foarte multe ori ai o idee curajoasă, poate borderline într-adevăr, dar asta este forța grupului: să o preia și să o îmbunătățească! Ori dacă starea ta personală este: „Aoleu, ce o să zică șeful...", nu o mai zici. Da, dar ideea ar fi putut stimula o altă minte din grupul de referință, din grupul de care vorbim, din echipa ta, să o ajusteze! Da, poate nu era perfectă. Acuma care-i așteptarea, să vii cu o idee perfectă din prima, știi? Adică cum? E un proces! Și telefoanele mobile, și totul este incremental. N-a apărut din prima, da?, iPhone 17! Au apărut într-un proces de creștere, corect? Am ajuns la aceste generații evoluate, sau Samsung-urile, sau Microsoft-urile, sau toate softurile pe care le avem. Sunt toate incrementale. Un proces al evoluției naturale! N-a venit cu cea mai bună soluție din prima și cu aia am și rămas de altfel. Unde mai era evoluția?

Mediul de încredere și vulnerabilitatea în echipă

Sorin Faur: ...evoluția atunci? Deci în mod clar, în mod clar poți să îmbunătățești tot timpul ce ai avut înainte. Ei, să creezi un climat în care pot să mă prezint într-o postură vulnerabilă, să comunic și ideile mele cele mai bune, dar și cele mai puțin bune, dar care stimulează actul de creație și de brainstorming în grup, este una dintre trăsăturile care caracterizează echipele înalt performante. Și nu numai echipele medii de lucru înalt performante, dar la fel și familia, la fel și cuplul, la fel și relațiile de prietenie.

Un prieten adevărat, da?, un partener adevărat — că e soție, soț sau de business —, sau un coleg adevărat, un coechipier de muncă sau de echipă de sport, nu contează, la serviciu sau în viața personală, este un om care te acceptă așa cum ești, care te înțelege, că nu trebuie să fii perfect, nu trebuie să fii Dumnezeu în persoană. Ai momentele tale mai bune sau mai proaste, e o sinusoidă pe care te situezi ca ființă umană, dar care preia și momentele tale de vârf și momentele tale de rău și le tratează în aceeași cheie: ca oportunități de a urca mai sus și de a le prelucra. Și așa ajungi de la versiunea 2.0 la 3.0, de la 3.0 la 4.0, de la 4.0 la 5.0, de la 5.0 la 6.0 și așa mai departe, da?, și evoluezi.

Deci, pe scurt, putem vedea un pic de adevăr în afirmația că frica te ține mai vigilent și cumva creează acea stare, dar în esență, în mediile înalt productive, creative și performante, niciodată nu e vorba despre frică, nici măcar puțină. Este vorba mai degrabă de dorința de evoluție, de capacitatea de a te exprima pe tine așa cum ești, în fazele tale mai bune sau mai puțin bune. Este vorba de curajul de a spune cine ești, de a îndrăzni să gândești lucruri care sunt borderline, de a pune pe masă ce ai gândit în clipa aia.

Deci n-aș accentua partea asta. În plus, spuneam, studiile nu o susțin mai mult decât poate un dat imediat, dar echipele înalt productive nu au deloc componenta de frică în ele.

Managementul prin frică și pericolul disfuncționalității

Moderator: Și totuși, avem conducători de instituții care, conducând prin frică, au rezultate financiare bune. Crezi că se mai pot schimba ei sau frica a devenit un instrument foarte comod care le-a și validat rezultatele?

Sorin Faur: Nu... Din nou, ceva funcționează pur și simplu, da? Și atunci acel ceva își găsește o stare de echilibru, inclusiv în situația în care poate mediul respectiv e condus sau coordonat prin frică. Și la nivelul la care și-a găsit echilibrul, el produce rezultate. Clar, complet defect nu este.

Dar noi dacă vorbim aici de faptul că produce rezultate... produce. Sau vorbim de ce fel de rezultate ar fi putut obține dacă nu adopta această paradigmă? Ei, aici este ceea ce eu vreau să spun și să susțin: este că ceva se întâmplă acolo, clar, și mediul ăla chiar și dominat de frică... Uite, hai să ne uităm și în societățile totalitare, hai să ne uităm în regimurile opresive, hai să ne uităm, da? Totuși acele societăți funcționează! Avem o groază... dar noi în România am fost în comunism într-un regim autoritar, opresiv. Ne uităm în lume acum, sunt o serie de țări, nu trebuie să le mai numim că le știm deja, care au astfel de regimuri active în momentul de față, da?, și conduc prin frică la nivel social mare, la milioane de oameni, zeci de milioane de oameni.

Și țările alea totuși funcționează, adică produc, au o economie a lor, au, da? În mod clar, ce ar însemna să facă? Să nu mai trăiască nimeni acolo? Oamenii își văd de viața lor, încearcă să facă tot ce-i mai bun chiar și în medii conduse prin frică. Dar din nou, adevărata performanță nu e în astfel de medii.

Și dacă te obișnuiești cu ceva, funcționezi în acel regim. Atât cei din zona de execuție, cât și cei din zona de conducere. Altceva nu știi, nici nu mai îndrăznești să funcționezi. E nevoie de o revoluție, nu?, de obicei de aia zic, revoluțiile vin și schimbă acele societăți. Pentru că societatea intră într-o stare anume care nu mai poate fi schimbată din interior. Se obișnuiește cu ea însăși, răul devine stare de fapt, devine naturală, și atunci ea funcționează în acel regim până la nivelul la care un alt regim de funcționare — și politic, și economic, și social — devine pur și simplu imposibil de imaginat.

Pe termen mediu și lung însă, clar aceste regimuri și-au dovedit lipsa de fiabilitate, au căzut prin propria lor, da?, de-a lungul timpului, și știm asta foarte bine, suntem un astfel de exemplu, presiunea istoriei, și nu au funcționat decât durate de timp limitate. Ele sunt profund disfuncționale. La nivel fundamental, tot ce se bazează pe frică este profund disfuncțional.

Poate rezista un an, doi, 7, 10, 20, 50, absolut. La nivel social vorbim de forțe foarte mari. Dar la nivelul istoriei, clar aceste modele și-au dovedit fragilitatea și nu au funcționat. Și nici în plan personal, spuneam, frica nu este un mecanism care să țină, și mai ales permanentizată sau pe perioade lungi de timp. Distruge, nu creează.

Deci acei oameni trebuie să se schimbe din interior, dar probabil că le este foarte greu, cum ai spus și tu foarte bine. Ei nu mai au capacitatea, dacă au funcționat așa, ei rămân în regimul ăla de funcționare, dar dacă nu o revoluție îi mai poate schimba.

Frica în politică

Moderator: Pentru că am atins al treilea subiect, frica în politică. Autoritățile totalitare merg pe principiul „cine sperie, conduce". În România, un studiu arată că 68% dintre români nu mai au încredere în partidele politice. Cum funcționează la nivel psihologic un discurs care se bazează pe frică? Ce butoane apasă el de fapt? Ce te face să... e ca în relație, când nu vrei să ieși din cercul care te strânge?

Sorin Faur: Nu, frica funcționează întotdeauna printr-o amenințare pe care o creează, da? O amenințare credibilă pe care o creează. Asta este: ceva urmează să se întâmple, ceva rău. Și fie eu sunt cauza acelui rău — și dacă nu mă asculți, voi afecta asupra ta —, fie eu te pot proteja de acel rău. Și din nou, da?, mecanismul din nou la nivel general este să creeze dependență de persoana care fie are în mână această putere, fie poate opri acel ceva, acea amenințare care vine din altă sursă, nu contează, dar tu ești cel care o poți opri. Și întotdeauna trece pe la tine. Ăsta este mecanismul.

Dar în esență, modul real de a funcționa trebuie să fie bazat pe curaj, încredere, pozitivitate. Spuneam că pe termen mediu și lung orice fel de mecanism care apelează la frică, mai devreme sau mai târziu se epuizează. Pentru că frica te epuizează, te consumă, te stoarce de energie, te obosește. Da? Te ține într-o stare permanentă de alertă că amenințarea este acolo, până la nivelul la care ajungi într-o zonă care nu te mai poți recupera, nu mai poți să-ți revii. Nu mai ai timp să-ți revii pentru că e permanentă. Somnul nu mai e somn, nu mai dormi bine, nu te mai odihnești.

Nu mai poți să vii cu idei, să creezi, asta înseamnă că evoluția se întâmplă mult mai lent sau nu se întâmplă deloc. Rămâi prins în același... cu ce ai rămas acolo. Frica nu creează, da? Nu poți să creezi, să vii cu idei strălucite, pentru că tu nu poți să proiectezi un viitor bun. Ești rămas închis în orizontul ăla al amenințării: va fi rău, va fi mai rău, și tu ești în zona asta defensivă.

Toate energiile pozitive ale creației vin dintr-un spațiu de liniște. Nu poți să pictezi Mona Lisa, da?, în stare de frică. Nu există așa ceva. Nu poți să compui o simfonie sau... nu poți. Efectiv n-ai starea necesară pentru a crea așa ceva. Muzică, artă, pictură, idei, research. Lumea de azi se bazează foarte mult pe research. La fel de bine poți să spui: cine descoperă, inovează, avansează din punctul ăsta de vedere, controlează lumea și evoluează. Absolut corect! Mai degrabă mi-aș axa, dacă vrei, ca principiu de filozofie socială și de creștere socială pe inovație, pe creștere principiu. Pentru că într-adevăr cine inovează, cine descoperă lucruri noi, progresul întotdeauna a fost o formă de putere.

Și cine a deținut și a reușit să investească mai mult în research, în inovație, într-adevăr țările respective au ajuns în fața altora, vizibil până în ziua de astăzi, la cele mai înalte niveluri. Pentru că de fapt noul și noutatea îți oferă un avantaj și strategic, și economic, și tehnologic în toate felurile. Dar este măcar un act de progres.

Frica din contră, e un mecanism al inhibiției, al restrângerii, al amenințării și din nou cele două reacții fundamentale: luptă sau fugi. Niciuna nu e din zona aia bună. Lupta mai are ceva că activezi o forță interioară și spuneam rezolvi amenințarea, dar fuga niciodată. Deci oricum în ambele scenarii, că e luptă sau fugi, sunt negative, dar hai să zic măcar în bucata de fugi e total negativă, în aia de luptă poate rezolvi ceva.

Dar per total, 100%, reacția e clar mai degrabă negativă decât pozitivă per totalul. Pe când într-o construcție de tip: inovează, creează, evoluează, ce este next level, care este următorul nivel, unde poți să urci mai sus de atât, eu văd numai pozitivitate.

În mod clar, spuneam, la nivel istoric astfel de modalități și-au dovedit limitele și în timp, chiar dacă pe termen scurt au funcționat și iată, am trecut și noi spuneam prin diverse evoluții de-a lungul istoriei noastre, cea mai bună formă este prin inovație, prin deschidere, prin pozitivitate de a conduce o țară, o companie, o instituție.

Tranzitarea de la frică la furie

Moderator: După cum spuneai, frica paralizează societățile. Ceea ce mobilizează societățile cu adevărat este furia. Cum se transformă frica în furie împotriva unui dușman comun?

Sorin Faur: Nedreptatea. Atunci când întâlnești un act de nedreptate profundă, care lezează niște lucruri fundamentale, ajungi în furie într-adevăr. Adică treci dintr-un regim în altul, ambele negative, dar furia este clar în zona de luptă, versus frica în care spuneam că ai componenta de fugi. Ascunde-te, ferește-te, fă-te mic, dispari, fii defensiv.

Din punctul ăsta de vedere, furia apare de obicei când sunt încălcate niște principii foarte, foarte puternice sau o nedreptate teribilă se întâmplă, da? O ființă nevinovată este afectată, un anumit grup social este afectat, și atunci într-adevăr simți furie. Adică ieși din zona de frică, nu mai contează frica, te duci în furie pentru că ți se pare că e o nedreptate strigătoare la cer și simți nevoia ca cu orice preț, adică, să reacționezi.

Deci în momentul în care se încalcă niște principii fundamentale etice sau morale sau care țin de dreptatea unei persoane sau a unui grup la modul foarte agresiv, atunci societatea într-adevăr și omul, oricare dintre noi... că e la nivel individual, care după aia se cumulează la nivel colectiv, e o sumă de reacții, dar fiecare în parte simte furie. Adică o formă care se duce în: „Stai un pic, că pot să reacționez, că pot să te atac!". Deci furia deja este un atac la celălalt, este o reacție în care tu nu mai ești pasiv neapărat. Simți nevoia să acționezi, iei furca în mână, iei ceva, ești deja furios, este altă atitudine. Ieși din zona pur defensivă, te duci în zona de atac, ofensivă.

Deci cam asta declanșează furia de obicei: o nedreptate uriașă pe care simți nevoia să o corectezi, pe care nu o mai poți tolera cu niciun preț, indiferent ce se va întâmpla, îți asumi, vrei să corectezi acea nedreptate absolută. Atacul la adevăr, atacul la dreptate, la inocență sunt cele care provoacă furie. La tot ce este drept și, spuneam, foarte frumos, pur, generează furie într-adevăr.

Transmiterea fricilor: moștenire vs. educație

Moderator: Câte din fricile noastre le moștenim de fapt? Câte le moștenim prin ADN și câte prin educație?

Sorin Faur: Mai mult prin educație, da. Nu, în mod clar prin educație mai mult decât prin ADN. La ADN cel mult vorbim de niște frici atavice, da?, care au rămas să zic așa din trecut, spuneam, amenințări de astea absolut primitive, dar pe care nu prea le mai regăsim în societatea modernă și care s-au transformat în frici sociale, spuneam, personale, de renume, de brand, de supraviețuire economică mai degrabă decât supraviețuire fizică că te atacă un leu sau un animal.

Deci din punctul ăsta de vedere, mai degrabă prin educație într-adevăr. Și ăsta e un element foarte important. Foarte multe frici sunt într-adevăr moștenite și educate încă din familie. De exemplu, când părinții îi spun copilului: „Vezi că nu știu ce se întâmplă afară...". Și din nou, nu neapărat că ar face ceva rău, dar n-ar trebui să se oprească acolo. Și luăm toate aceste... da, e o lume mai violentă, mai periculoasă decât era în trecut.

Dar dacă punem în mod constant accent pe aceste lucruri, da?, riscurile care sunt în jurul nostru, sigur că la nivel mental la final, ideea cu care rămâi, asta zic, este că lumea e un loc periculos. Că cineva te atacă, atenție să nu te fure, la înghesuială nu știu ce, vezi că acolo e o zonă mai periculoasă, nu trece prin zona aia a orașului că acolo sunt unii care... Toate aceste amenințări subtile proiectează un model în mintea copilului, tânărului, tinerei, un model al unei lumi care tinde să te înghită, să te agreseze, să te lovească, să-ți facă un rău oarecare.

Aceste lucruri rămân și modelează modelul tău despre lume în general, ca un loc de care trebuie să te ferești. Tu n-ai fi avut neapărat această viziune asupra lumii, dar ți-a fost instilată prin educație și prin repetiție. Și din nou, pericolele respective pot fi reale, absolut corect, deci nu înseamnă că ele nu trebuie comunicate. Dar la fel de mult comunicăm și perspectivele pozitive ale lumii? De aia zic, educăm spiritul, mintea pentru a face față acestor provocări, nu doar să ne ferim de ele? Nu la fel de mult. Construim pe partea de oportunități, pe partea de... nu la fel de mult, da? Ne axăm doar pe ferește-te, nu face aia, nu face cealaltă, interdicție, da?, care creează tot un mecanism defensiv.

Deci foarte multe frici sunt moștenite într-adevăr la o vreme la care mintea copilului sau tânărului este prea crudă pentru a avea mecanisme de apărare și de protecție. Și atunci într-adevăr modelul pe care îl construiești din nou este unul negativ, preponderent negativ despre lume. Că orice se poate întâmpla, că nu poți să faci față, că n-o să știi, că o să pici examenul, că banii se fac greu, că în orice moment poate să-ți cadă ceva în cap și așa mai departe.

Și din nou, aceste situații pot reflecta o realitate punctuală, conjuncturală, dar prin generalizare ajung să afecteze modul în care te raportezi în general la lume. Adică într-un mod negativ și disfuncțional.

Părinții sunt foarte importanți și în ciclul primar profesorii, da?, să educăm, spuneam, o școală a curajului, a încrederii în sine, și anume o fi pericole acolo, că sunt, dar nu-i problema că nu sunt pericole sau că le ignorăm sau să folosim politica struțului să băgăm capul în nisip și să ne facem că nu sunt. Nu! Dar în egală măsură să educăm curajul, atitudinea, încrederea în sine, să educăm dorința de a acționa, să educăm acțiunea pozitivă, da?, nu neapărat acțiunea negativă, astfel încât oamenii să se descurce mai bine.

Deci din punctul ăsta de vedere, vârsta primară este critică. După aia noi devenim mult mai conștienți de noi, ne dezvoltăm capacitatea de a reflecta la propria condiție și poate să ne schimbăm, dar s-ar putea să fie prea târziu pentru unii. Că dacă au fost mult prea împinși dincolo de punctul de self-repair, ei nu mai pot reveni singuri și au nevoie de terapeut, au nevoie de consilier sau au nevoie de psiholog, pentru că au depășit zona aia în care se pot recupera pe ei înșiși.

Deci fricile foarte mult sunt moștenite într-adevăr, sunt instilate, pompate, injectate cu, na?, uneori cu bunăvoință, altora cu rea-credință în mintea noastră, mai ales la vârstele primare, și rămân acolo și dospesc monștrii. Dar de fapt ar trebui să fim învățați în egală măsură să avem încredere în noi, să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne fixăm scopuri, obiective, să ne activăm resursele interioare, să ne bazăm pe prieteni, să fim cinstiți, onești, să avem un grup de foarte mare încredere cu care putem vorbi orice și care e și un grup de sprijin în același timp și de putere, să ne descoperim puterea interioară.

Un subiect important este puterea interioară. Capacitatea fiecărei ființe umane de a fi cineva, de a se afirma cu C mare, de a se afirma pe sine cu C mare ca o personalitate sau cu P mare, da? Nu doar riscuri, ci și oportunități.

Inerția psihologică și Securitatea

Moderator: Există studii care arată că acolo unde au fost societăți autoritare, totalitare, cu braț armat, cum a fost Securitatea la noi, a fost prezentă neîncrederea în oameni, a rămas și o generație mai târziu. Ai observat chestia asta în cabinet, în societatea românească?

Sorin Faur: Nu, spuneam în mod clar, aceste frici nu se dizolvă peste noapte și ele rămân remanente în valorile acelei generații, care contaminată fiind de ele, le transmite evident și generației următoare. Nu că ar vrea, pur și simplu prin modul în care funcționează. De foarte multe ori copiii, tineretul, nici n-are nevoie să-i fie spus ceva, copiază ce vede: puterea exemplului!

Și dacă de exemplu observai în trecut: „Să nu vorbim anumite lucruri, că cineva ne ascultă, să nu vorbim...". Erau tot timpul, da?, peste tot, Securitatea era peste tot. „Să nu vorbim...". Am prins comunismul, l-am trăit pe pielea mea, l-am trăit în persoană, da? Am prins comunismul și am trăit în comunism, am stat la cozi 10 ore pe zi, lăsai plasa acolo, te duceai a doua zi, da?, stăteai și trei zile uneori la pui, la carne să vină, sau la banane sau la astfel de fructe, da?, erau aproape greu de găsit. Aveam cartelă, pe care în fiecare zi te duceai la centrul de pâine și-ți punea o ștampilă, o jumătate de pâine de zi pe om. Nu-ți luai în ziua respectivă pâine, a doua zi nu puteai să recuperezi și pe cea din ziua anterioară și așa mai departe. Și asta ar fi doar pe zona de zi cu zi de trai, dar într-adevăr erau și aceste structuri amenințătoare care, da, știm foarte bine, am avut o serie întreagă de oameni care au suferit până la nivelul că și-au dat viața și au fost, din păcate, sub o opresiune groaznică. Deci era pe bune, era real.

Ei bine, cum se traducea asta în comportamentele sociale? Nu știai cu cine vorbești, nu aveai încredere în nimeni să vorbești aproape nimic, trebuia să te ferești tot timpul. Grupul foarte restrâns de prieteni, cunoscuți, familie, și nici acolo nu erai sigur dacă cel cu care vorbești nu cumva te va turna undeva. Ei bine, această detentă care devenise... Uite, 1984, da?, un roman fabulos al lui Orwell, în care descrie o astfel de societate dusă la absurd, da? Dubla gândire, dubla vorbire, nu?, erau mecanisme de duplicitate internalizate. Adică tu îți modelai chiar modul fundamental de a funcționa pentru a putea supraviețui. Internalizai aceste comportamente pentru că altfel nu le puteai controla, erai în orice moment în pericol să te scapi, deci trebuia cumva să ți le... Da, era o dublă vorbire, o dublă gândire acolo.

Ei bine, am trăit lucrurile astea și într-adevăr, când ajungi la acest nivel — eu am fost copil desigur și am ieșit repede din comunism la o vârstă foarte fragilă —, dar generațiile care au apucat mai mult să trăiască în comunism au dezvoltat astfel de reflexe. Inevitabil, adică spuneam, au devenit comportamente proprii. N-au fost doar comportamente defensive și de apărare, au devenit comportamente... obișnuință. Obișnuința devine a doua natură a omului, a devenit o obișnuință.

Ei bine, după aceea a venit Revoluția, da?, și că au scăpat de ele în secunda doi, sigur a fost un sentiment de uriașă eliberare și de afirmare personală și socială. Dar vezi, există și o inerție psihologică, exact cum avem o inerție fizică. Nu poți să oprești un tren care are sute de tone, poate să aibă sute de tone, instantaneu, da? Îți trebuie o forță uriașă și chiar dacă ai o astfel de forță uriașă, riști să-ți zdrobești acel tren, să-l aplatizezi, din cauza forțelor care nu pot fi, da?, din fizică sunt forțe fundamentale. La fel și în psihologie, avem aceste inerții psihologice.

Chiar dacă de a doua zi a fost libertate, da?, să zic, și teoretic nu mai era nimeni care să te alerge pe stradă sau să te toarne undeva sau să te ducă la Securitate, totuși detenta asta, spuneam, exact ca inerția, n-a putut fi oprită instantaneu. A rămas acolo în comportamente, sigur, s-a diluat din ce în ce mai mult, dar au persistat un timp oarecare. Și fiindcă au fost transmise prin puterea exemplului, prin atitudine, prin aceste detente psihologice și frici internalizate care nu puteau fi curățate peste noapte... și o haină dacă vrei să o speli, o speli la mașină, o freci mult timp să iasă o pată pe care o are, deci nu e instantaneu nimic. Nici în psihologie nu este instantaneu nimic, nu degeaba sunt unele terapii care pot dura ani de zile în unele cazuri, adică e mult de reparat la traumele din trecut care au afectat acea minte, acel psihic.

Și atunci, da, nu e ușor să speli lucrurile astea din minte și din psihic, și mai ales la nivel social unde se potențează și re-potențează sistematic, adică e un proces continuu de contaminare din ce în ce mai mic, desigur, dar se re-întâlnesc la ceilalți. Chiar dacă tu ai scăpat, te poți re-contamina de la anturajul tău și sigur, într-o formă din ce în ce mai slabă, dar e un proces. Deci poate să dureze o generație fără probleme, chiar și două, până scapi de aceste detente.

S-au văzut foarte mult în anii respectivi, acum mai puțin într-adevăr, pentru că deja generațiile noi sunt generații născute complet în libertate, digital natives, internetul e peste tot, accesul la informație, democratizarea gândirii, adică fără doar și poate nu mai vedem asta de mult. În anii '90 și imediat după, până în anii 2000 să zic, s-a simțit foarte puternic într-adevăr. Începând din anii 2000 până în prezent, clar am depășit și generația aia de frică care fusese totuși crescută într-un regim al fricii și trăit poate până la 50 de ani, nu?, în funcție de vârsta fiecăruia. Unii au apucat, au trăit toată viața lor în comunism, alții doar diverse segmente. Dar clar, de la 2000 încoace n-am mai văzut cel puțin reminiscențe pe zona asta. Avem alte frici, spuneam, astăzi legate de alți factori.

Antidotul comun: cunoașterea de sine și revoluția psihologică

Moderator: Un fir leagă tot ce am vorbit: job, relație, politică, moștenire. Există un antidot comun sau fiecare frică are ieșirea ei?

Sorin Faur: Ba da, există un antidot comun. Sigur, spuneam boala ca boala, dar pacientul, știi?, adică întotdeauna ajungi la o soluție personală până la urmă și trebuie să ajungi la o soluție personală, pentru că noi nu suntem o ființă colectivă ca un roi de albine sau, da?, n-avem această mentalitate de roi, suntem ființe individuale.

Dar da, este un factor comun întotdeauna: ține de educația psihologică, ține de cunoașterea de sine. Trebuie să lucrăm mai mult, să avem încredere să mergem în cabinet, trebuie să mergem să vorbim cu psihologi, trebuie să avem încredere să vorbim cu noi înșine. Psihologia este o știință a cunoașterii de sine, e o știință pozitivă, e o știință care repară, dar mai ales construiește. Ea nu are doar o zonă terapeutică, da?, de reparat, de susținut, de... nu! Are în egală măsură o zonă de construcție pozitivă în care misiunea fundamentală este dezvoltarea, înălțarea, creșterea ființei umane, nu neapărat repararea unor traume din trecut sau recuperarea din niște situații negative, care ar face din ea și ar fi componenta reactivă sau reparatorie, da?

Nu! Avem în egală măsură psihologia pozitivă, constructivă, psihologia performanței, cunoașterea de sine, dezvoltarea personală, coaching-ul, care sunt elemente complet orientate către creștere. Deci firul comun, dacă vrei, este, spuneam, cunoașterea de sine, eliberarea de orice fel de frică, cultivarea încrederii în sine, a valorilor, a principiilor sănătoase, corecte, a dorinței de a evolua.

A evolua, creșterea continuă trebuie să fie un principiu pe care noi ar trebui să-l avem instilat în noi, în educația fundamentală. Ar fi evoluția constantă. Ar trebui să ne întrebăm în fiecare zi: Ce am învățat astăzi? Cu ce sunt mai bun astăzi decât ieri? Am crescut astăzi? Am evoluat într-un fel, cu o câtime, nu contează, am evoluat sau am rămas la același nivel? Ar trebui să fim într-un proces de evoluție constantă, profesional, personal, emoțional, în orice fel, dar ar trebui să fie o evoluție. Să spui: „Măi, astăzi a fost o zi în care, da, cu plus, cu minus, că s-au adunat acolo, dar la final a dat cu plus. Am învățat ceva, am crescut într-un fel sau altul. Sunt mai bun decât ieri, sunt mai bine decât ieri". Înțelegi?

Și atunci ăsta este un fir comun și în viața personală, și socială, și politică, și de toate tipurile. Ideea de îmbunătățire, de creștere constantă, de evoluție permanentă prin cunoaștere, autocunoaștere, prin interogare, introspecție, revelație, revoluție interioară. Și curajul de a ne asuma propria identitate.

Adică din punctul ăsta de vedere, cred că noi, omenirea în general, da?, trebuie să ajungem la un nivel de conștientizare de sine mai înalt, să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne propunem să evoluăm nu doar tehnologic, ci și psihologic și spiritual, pentru a, printre altele, face față și provocărilor din AI. Pentru că și ăsta este un subiect foarte important: AI-ul, de exemplu, astăzi ne obligă o dată în plus să ne întoarcem la noi înșine. Care este valoarea și relevanța ființei umane în acest context? Cum mai putem noi crea valoare dacă, iată, un AI înțelege, pare că înțelege la fel de bine ca și noi și poate crea din niște prompt-uri foarte rapide o poveste acolo întreagă pe care tu munceai înainte trei zile?

Trebuie să ne redefinim și să ne redescoperim ca ființe umane în acest context al AI-ului, și psihologia este știința perfectă pentru a face lucrul ăsta. Deci aș pune mâna pe o carte de psihologie, aș citi mai mult în acest domeniu, m-aș întreba mai mult, spuneam, despre sine și despre cine sunt, mi-aș da întâlnire cu mine însumi mai mult, aș face o hartă a fricilor personale pe un flipchart, pe o foaie de hârtie, într-un document Word, da?: „Uite care sunt lucrurile de care mă tem în viața mea: mă tem să nu fiu sărac, să n-am bani, să nu mă îmbolnăvesc, să nu-mi pierd jobul...". Știi, toate temerile astea ar trebui scrise, pentru că prin scriere și externalizare, prin conștientizare, deja ești mult mai capabil să le controlezi și să le elimini.

Ele dacă stau acolo în întuneric, știi, lurking in the dark, și pândesc la granița dintre conștient și subconștient și nu le poți foarte bine nominaliza, te controlează mult mai bine, te stăpânesc mult mai bine. Nu știi de unde să le apuci, dușmanul nu știi unde să tragi cu săgeata, știi?, să reacționezi. Cu cine lupți? Nici n-ai cu cine, că e din toate părțile, da? Ei, prin conștientizare, le scrii într-un caiet, te gândești foarte, da?, într-o după-amiază, într-o seară, într-o duminică, te așezi pe o foaie sau pe un tabel oarecare, deja ai făcut un prim pas. Și apoi o iei cu fiecare în parte: Dar ce-i cu frica asta? Dar de ce o am? Dar cât de concretă este? Pe o scară de la 1 la 10, dacă e să-i dau o notă, știi?, ce notă i-aș da? Păi ar fi 7 din 10. Hm, okay, și cum o pot combate, știi? Ce pot să fac să nu mă mai afecteze, să-i scadă din intensitate?

Și până la urmă nu asta vrei să faci, să trăiești în frică toată viața? Nu e o idee bună! Sau tot felul de frici care, da?, câte una pe fiecare domeniu, în plan personal, în plan... nu e bine! Că sunt prea multe și din prea multe părți.

Deci firul comun este educația, spuneam, revenirea la sine, cunoașterea de sine, pentru că altfel vom deveni niște ființe foarte evoluate tehnologic, dar foarte involuate psihologic. Sau subdezvoltate, poftim, psihologic. Ceea ce n-ar fi bine deloc, mai ales în contrapartidă cu AI-ul, care da, este o inteligență foarte puternică. De fapt ne îndreptăm către suprainteligență deja, nu mai vorbim de inteligență artificială, vorbim de superinteligență artificială. Deci motoarele, modelele în următorii ani o să fie logaritmic, exponențial mai inteligente decât cele de astăzi și mai capabile.

But... sunt și emoții acolo? Sunt și suflete acolo? Nu sunt. E doar inteligență. Inteligență, capacitate de a procesa informația într-un mod logic, inteligent, într-un mod coerent avem deja artificial. Dar emoție artificială, suflet, sens... nu avem. Noi rămânem stăpânii sensului, creatorii sensului, și aceste soluții sunt tehnologice, dar au nevoie să fie orientate cu sens, cu scop.

Cum să dai tu scop și sens și menire unui tool, când tu nici măcar nu știi ce să faci în ziua de mâine și nu te-ai definit un sens al vieții tale? O misiune, un destin? Unde vrei să ajungi în viața asta? Care sunt scopurile... care este scopul vieții tale, pentru ce trăiești? Asta e o întrebare fundamentală pe care orice ființă umană trebuie să și-o pună! Că ziceam, apropo de cunoașterea de tine pe tine însuți pe care o aveau ca dicton grecii, această cunoaștere de sine, printre altele, începe cu întrebarea: Cine sunt și unde vreau să ajung în viața mea? Adică unde vreau să ajung, cine vreau să devin? Și nu mă refer strict inginer, medic, avocat. Și asta-i o parte din răspuns, desigur. Dar pentru ce vrei să devii medic, inginer și avocat? Pentru ce? Care-i răspunsul imediat? Pentru bani, pentru supraviețuire? Din nou, e o parte din răspuns, dar e tot răspunsul? E doar o parte.

Ăsta este demersul care, odată inițiat, te maturizează, te crește, te recuperează pe tine în fața ta și până la urmă face din tine ce ar trebui să fim noi înșine, oamenii, fiecare dintre noi adică: ființe depline, mature, capabile să stăm demni și verticali în propria noastră viață.

Și atunci AI-ul, apropo că asta e una dintre fricile contemporane, dar sigur, da' zic și oportunități, dar și frici este frica de AI: Dacă-mi ia jobul?, știi? Dacă... Oamenii chiar își pierd jobul din acest motiv! Dacă-mi ia jobul, dar eu din ce o să trăiesc, dar ce mai pot să fac? AI-ul deja face tot ce știu eu să fac și momentan nu pot să-l înving. Mai pui niște servere, mai pui niște cipuri în spate, mai capătă niște competențe, e simplu. Dar tu ca ființă umană trebuie să investești timp și energie. Deci avem și această frică în momentul de față, mai ales în zona asta de piața muncii, da?

Cum facem față la această evoluție și revoluție tehnologică? Printr-o revoluție psihologică, în mod clar, și personală! Chiar este timpul să ne întrebăm cu adevărat cine suntem și ce vrem ca să putem stăpâni tehnologiile pe care le-am creat.

Deci cum, cum... ce contrapui unei revoluții tehnologice? O revoluție psihologică. Adică de creștere personală și de evoluție, de descoperire de sine și de amplificare a ceea ce este ființa umană. Noi vorbim, uite, ca să închei răspunsul, noi vorbim în permanență de faptul că noi avem un potențial cognitiv uriaș și nu numai cognitiv. Undeva, sigur, e acea cifră care o fi corectă, n-o fi: 10-15% ne folosim din potențialul cognitiv, cerebral și așa mai departe. Că o fi 10%, că o fi 15%, că o fi 20%, putem vorbi de aceste cifre. Clar, unanim acceptat este mesajul că nu suntem la adevăratul nostru potențial, că suntem mult sub. Din nou, cifra contează mai puțin. Am dat niște cifre care sunt recunoscute public, dar poate nu sunt alea, poate sunt mai mici sau mai mari, irelevant asta acum. Ideea de bază este că în mod clar fiecare dintre noi simte, recunoaște și înțelege că suntem mult sub acel potențial. Păi n-ar fi cazul să ne ocupăm atunci să activăm acel potențial mai degrabă? Și cumva, dacă tot suntem acolo să, uite, și mai nou spuneam cu AI-ul, avem o preocupare atunci: să reactivăm acel potențial, să activăm potențialul latent, să devenim ființele care ar trebui să fim și nu suntem, că suntem doar o câtime din cât am putea să fim! Uite o preocupare.

Deci firul narativ, firul roșu, lucrul care leagă în momentul de față toate aceste elemente este faptul că trebuie să evoluăm în mod constant, ne depășim fricile, limitele, credințele limitative că nu putem, că nu suntem de ajuns, că nu suntem acolo, că mâine n-o să fie mai bine, că o să fie mai rău, că nu știu ce ne mai lovește. Aceste credințe, aceste frici permanente, sigur, educate, moștenite, re- la rândul lor editate, revigorate la rândul lor — că și asta e o versiune, da? —, și valuri și valuri de recuperare istorică și din nou... bun, dar să le depășim pe toate astea și să luptăm pentru a deveni noi înșine, cu adevărat: curajoși, plini, autentici, frumoși, fericiți, împliniți și demni ca ființă umană.

Încheiere

Moderator: Și o ultimă întrebare pe plan personal: ție de ce ți-e frică?

Sorin Faur: Ei, am ajuns într-un registru de experiență și de viață în care am lucrat toată viața, da?, cu fricile clienților mei, cu fricile mele, într-un proces de evoluție personală. Sigur că întotdeauna rămân acolo niște temeri. Uite, legate de copii, legate de familie, știi? În general legate de cei din jurul meu mai mult decât de mine. Dar sunt întotdeauna aceste temeri pentru că nu controlezi totul, știi? Nu controlezi totul ca un stăpân absolut, nu poți să prevezi și să controlezi toți factorii din lume.

Dar nu este o frică activă, nu este o temere de asta care din contră te inhibă, te... nu. Mi-am învățat clienții să-și stăpânească fricile, să lucreze cu ele. Sunt aceste modele pe care mai mult sau mai puțin le-am menționat și acum în interviul nostru, dar le-am urmărit de-a lungul timpului. Sunt teme pe care scriu în mod curent, sunt teme la care lucrez în mod curent, le practic în fiecare zi în cabinet, le practic și cu mine. Deci nu mai am așa o frică activă, permanentă, foarte clară și... Mai mult pentru cei din jurul meu, pentru viitor, pentru familie, pentru copii, pentru ce vor întâmpina ei, pentru viitorul de care vor avea parte, pentru că sunt multe amenințări într-adevăr.

Și spuneam: Școala Curajului, Școala Încrederii în Sine, descoperire de sine, cunoaștere de sine sunt întotdeauna mecanismele cu care să ne vindecăm fricile. Deci nu sunt dominat de o frică anume, din contră, am încercat să proiectez și să încurajez oamenii să fie curajoși, și prin exemplu personal, dar și prin lucrurile pe care le-am predat, le-am scris și le scriu pe blogurile și vlogurile mele, dar și în familie, spuneam, și așa mai departe.

Dar întotdeauna rămâne această chestie că, da, nu controlezi totul și orice se poate întâmpla. Însă asta a fost valabil dintotdeauna, știi? Situația că orice se poate întâmpla mâine și din punctul ăsta de vedere nu controlăm absolut, absolut... cineva ar spune absolut viitorul. Da, nu-l controlăm. Sunt în acest registru acum de viață și de experiență în care mi-am depășit fricile și temerile. Trebuie să fii puternic, trebuie să fii curajos, trebuie să ai încredere în tine și cred foarte mult că, spuneam, o să țină de evoluția personală.

Din punctul meu de vedere, da, nu poți controla viitorul în totalitate, în mod absolut, dar nu înseamnă că trebuie să ne temem de asta. Dacă ai încredere în tine, ai și încredere că vei face față oricăror provocări care vor veni. Dar astea sunt lucruri care se învață și spuneam că le-am învățat de mult și am această reziliență și rezistență interioară la astfel de amenințări potențiale pe care, încă o dată, le avem. Omenirea le are, potențialele sunt de mii de ani, trăim întotdeauna... Cine a controlat viitorul? Niciodată. Sunt alte amenințări, desigur, acum, spuneam, mai difuze sau mai concrete. Dar sub aspect personal, trebuie să-ți depășești fricile.

Dar nu este ceva care deci să te... să mă domine sau să trăiesc în fiecare zi cu o temere oarecare. Din contră, trebuie să fii senin, împăcat cu ce va fi, cu ceea ce este, și să știi că dacă se întâmplă ceva, atunci lupți, îți activezi resursele interioare, lupți mai degrabă decât fugi și găsești aliații, resursele pentru a face față. Nu este ușor, dar am ajuns, spuneam, după ani de practică și de evoluție personală la acest nivel și recomand, spuneam, acest demers pentru toți, pentru că se învață. Asta este un skill, o abilitate.

Încrederea în sine se învață, siguranța de sine se învață, depășirea fricilor se învață. E o școală a curajului și a încrederii în sine pe care eu am descoperit-o în primul rând la mine însumi și am educat-o în 25 de ani de carieră și o predau altor oameni și fix asta predau în cabinet și-i ajut pe oameni să devină cea mai bună versiune a lor: curajoși, puternici și încrezători în sine. Și sper că lucrurile pe care le spun să facă lumea mai bună, mai luminoasă.

Sunt și astea ere prin care trăim, mai întunecate, a fost și Evul Mediu întunecat, adică au fost niște vremuri chiar... niște timpuri chiar... noi acuma suntem, am zice, știi?, dar alea au fost oribile! Fiecare eră evident este trăită în cheia ei de către cei care o trăiesc la maxim, deci nu putem să comparăm neapărat, dar în mod clar au fost timpuri și mai rele de atât. Dar întotdeauna cu speranța că mâine e o zi mai bună, absolut! Asta trebuie să fie atitudinea, știi? Nu există: învingem, câștigăm, sunt puternic, reușesc, mă descurc. Ăsta este mindset-ul cu care trebuie să rămâi și pe care trebuie să-l educăm în fiecare dintre noi.

Moderator: Mulțumesc!

Sorin Faur: Și eu!