În ultima ei zi de bancă, Anca Iftime a vorbit la telefon de dimineața până seara. Avea în portofoliu circa trei sute de clienți și nu voia să plece printr-un e-mail care să-i anunțe că de luni au alt administrator de portofoliu. I-a sunat pe toți.
A doua zi s-a întors la birou, cu contractul deja desfăcut, ca să-și strângă lucrurile. Cutia de carton din filmele americane nu a existat.
„Doar că eu nu am avut o cutie, am avut o plasă", spune. „Cu câteva fotografii, cu tot felul de documente pe care le aduni la birou […], vederi, cursuri…"
Poze de familie nu ținuse niciodată acolo. A luat diplomele. „Cursurile, foarte multe cursuri, da, și lacrimile așa pe care încercam să mi le înghit așa ușor."
Era octombrie 2024, iar în urmă rămâneau douăzeci de ani și cinci luni de sistem bancar — de la un ghișeu din județul Covasna până la clienți cu averi de milioane de euro. În față nu era nimic sigur: o formare de instructor de yoga plătită din buzunarul ei și economii pentru șase luni.
Încă un an după aceea a continuat să deschidă Bloomberg. Și Reuters. „Obiceiurile pe care le deprinzi în 20 de ani cumva rămân un pic cu tine și după ce ieși din sistem."
Doi ani mai târziu, pe un acoperiș de bloc din nordul Bucureștiului, într-o seară de august, predă o clasă la care nu e prezent nimeni. Cursanții sunt online, de partea cealaltă a unui ecran.
Am pășit încet, desculț, pe betonul cald al acoperișului. Nu voiam să se audă în clasă. Liniștea era profundă — departe de tumultul orașului, se auzea din când în când câte un țipăt de pescăruș. Anca, pe saltea, cu telefonul pe trepied, își continua ora, dând indicațiile mișcării.
O femeie singură la etajul cel mai de sus, în timp ce se aprind luminile orașului.
============================================================
============================================================
Educatorul financiar
Meseria pe care a lăsat-o în plasa aceea se numește private banking și, în România, foarte puțini oameni știu ce înseamnă concret. Un private banker primește un portofoliu de clienți care au fiecare, în conturi, „peste 250.000 de euro", spune ea, și trebuie să le explice ce pot face cu banii.
Nu un căutător de oportunități, corectează Anca. „Este mai degrabă un educator. Un educator financiar."
Clienții sunt, în descrierea ei, în bună parte antreprenori — oameni foarte pricepuți la afacerea lor și complet nepregătiți pentru ziua în care afacerea reușește. „Nimeni când începe un business nu-și pune această problemă: «Dar oare ce o să fac când voi avea în cont 300.000 de euro?» Nu. Și atunci când se întâmplă efectiv, sunt un pic emoționați. Efectiv: «Și acum ce fac?»"
Meseria e, în rest, ascultare. „Tu taci și asculți. Și asculți și asculți și asculți. Pentru că din această ascultare de fapt ies toate oportunitățile."
Drumul până acolo nu trece prin finanțe. A terminat Științe Politice și Administrative la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, iar masterul în audit și consultanță financiară a venit după, în paralel cu primul job — un ghișeu de bancă în județul Covasna, în 2004. După doi ani la OTP Bank România au urmat unsprezece ani și jumătate la Piraeus Bank România: trader în trezorerie, senior trader pe vânzări instituționale, apoi private banking pentru clienți cu averi mari și conducerea interimară a departamentului. Din 2018 a continuat în aceeași bancă sub numele ei nou, First Bank; din 2022, la Raiffeisen.
În CV are un portofoliu crescut de la zece la douăzeci și opt de milioane de euro. Pentru un client, un câștig de capital de 40%, obținut tranzacționând obligațiuni guvernamentale de piețe emergente. Și peste o sută de ore de ședințe pentru implementarea MiFID II, directiva europeană care obligă o bancă să verifice că un client chiar înțelege produsul pe care îl cumpără.
Regula aceea a rămas cu ea și după ce a ieșit din sistem. „Dacă îți este greu să le explici, înseamnă că nu l-ai înțeles. Și atunci mai aprofundează."
Socoteala
A făcut vreo analiză de risc pentru propria plecare? „Nu. Nu, nu."
Preț personal pentru portofoliul crescut de la zece la douăzeci și opt de milioane. „Nu simt că am plătit vreun preț pentru asta, pentru că mi-am făcut meseria."
Pro și contra pe hârtie. „Nu, pentru că ar fi devenit ceva foarte matematic. Și când alegi cu inima nu e matematică. Nu e nicio matematică acolo."
Un calcul, unul singur. „Când am plecat aveam economii pentru 6 luni de zile în care, să zicem, dacă nu produc nimic timp de 6 luni, atât îmi ajung banii: 6 luni. Da, atât."
Pentru trei sute de clienți a evaluat riscul. Pentru ea a calculat doar cât rezistă. Prima se cheamă analiză de risc și era meseria ei. A doua e o rezervă — câte luni ține cineva fără venit. A făcut-o doar pe a doua.
Ce sfat ar fi dat, în schimb, se știe exact. Pune-i în față un client de patruzeci și trei de ani care spune că vrea să renunțe la tot venitul și să se recalifice, cere-i răspunsul profesional și nu pe cel omenesc, iar el vine fără ezitare:
„I-aș fi răspuns să mai stea."
Douăzeci de ani a lucrat într-un sistem construit ca oamenii să nu cumpere ce nu înțeleg, iar când a venit rândul ei și-a vândut singură decizia, fără prospect.
Locul calculului l-a luat o întrebare, pe care a purtat-o cu ea ani întregi și care, spune, nu-i dădea pace: „Oare când vei ajunge la 70 de ani nu o să regreți că ai fi putut să faci altceva cu viața ta, dar nu ți-ai dat această șansă sau n-ai avut suficient de multă încredere în tine cât să încerci?"
Asta a fost, spune ea, tot ce a avut în loc de foaie de calcul. „Singura analiză, dacă pot să-i zic așa, a fost această întrebare pe care o aveam și care cumva nu-mi dădea pace într-un fel."
Șase luni
Pregătirea a durat ani. Cursuri de specialitate și practică în weekenduri, fără să-și dea seama la început că asta face. „În weekenduri nu plecam să mă distrez, ci stăteam acasă și mai învățam sau îmi făceam practica sau efectiv am exersat foarte mult."
A plecat fără foaie de calcul. Nu e același lucru.
Formarea internațională de instructor „probabil că m-a costat undeva în jur de 20.000 de euro", spune — cursuri, bilete de avion, ateliere, ore. E o cifră a ei, pe care nimeni nu o poate verifica din afară; formarea a făcut-o în Bali, iar zborurile intră în sumă.
Iar în spatele celor șase luni de economii stăteau douăzeci de ani de salariu de bancă, un Pilon II acumulat din 2008 și o formare deja plătită. Alegerile de atunci și le revendică: „Mă bucur că am luat niște decizii foarte bune în momentul când s-a lansat pensia administrată privat în 2008." Pe pensia aceea nu contează — „oricum o să-mi fac alți bani, nu sunt banii pe care mă bazez" —, dar se uită la ea.
Limita și-o pune singură: „Văd în social media că se idealizează acest stil de viață: «Gata, toată lumea să-și dea demisia și hai să fim toți pictori și artiști». Nu funcționează așa."
Meseria care nu există
Instructori mai tineri decât Anca vin acum către ea cu întrebări care nu au legătură cu yoga. „Am avut instructori de yoga mai tineri, ca să zic așa, care au venit către mine pentru partea de coaching sau cu tot felul de întrebări: cum fac, am terminat un curs de yoga, acuma m-au lovit foarte multe probleme din realitatea de zi cu zi, nu vine nimeni la clasă sau cum să organizez clase…"
Există, așadar, o breaslă. Pe hârtiile statului român, ea nu are nume.
Clasificarea Ocupațiilor din România, grupa de bază 3423 — „instructori și coordonatori de programe de pregătire fizică și activități recreative" — cuprinde unsprezece ocupații. Animator sportiv. Instructor de fitness. Antrenor de fitness. Instructor de aerobic-fitness. Instructor de educație fizică. Instructor de dans. Iar din 2025, când statul a adăugat nouăsprezece meserii noi, și instructor de pilates, cu cod propriu: 342311.
Instructor de yoga nu figurează. Nici atunci, nici acum.
Ea nu știa. „Nici nu am căutat. Nu știam. Nici nu mi-am pus problema."
Nu e o piedică la angajare: cine vrea contract de muncă e încadrat pe un cod înrudit — de obicei instructor de aerobic-fitness, 342304 —, iar lanțurile mari de săli cer exact certificarea aceea, cu diploma de yoga tratată ca avantaj. Piedica vine mai târziu, la cei care lucrează pe cod fiscal propriu — adică, după toate aparențele, majoritatea. Sub un venit net anual de 48.600 de lei, un PFA nu datorează contribuție la asigurările sociale, iar dacă nu optează voluntar să o plătească, anul acela nu produce nici puncte de pensie, nici stagiu de cotizare. Dispare din istoria contributivă. Anii cu venit mic sunt, prin definiție, primii ani de liber-profesionist.
Nu forma juridică decide, ci venitul declarat: la parametrii din 2026, un punct de pensie costă în jur de 27.600 de lei, aceeași sumă pentru un salariat și pentru un PFA. Cine se oprește la plafonul minim își fixează singur acumularea.
Cât se câștigă
Din bancă a adus, spune ea, în primul rând obișnuința de a vorbi despre bani. „Am constatat cu stupoare că în general în afara domeniului bancar, unde era normal să discuți despre bani, în lumea reală oamenii au o oarecare reținere să vorbească despre bani. […] Nu ar trebui să ne fie rușine să vorbim despre bani și în niciun caz să nu facem referire la bani ca fiind «bănuți»."
Așa că am întrebat-o direct cât poate câștiga un instructor de yoga în România.
„Poate să câștige undeva între 2.000 de euro și 5.000 de euro pe lună, în funcție de […] dacă are programe online sau nu are programe online, în funcție de ceea ce a creat."
Cifra nu are cu ce fi comparată, pentru că nimeni nu o măsoară. Nu există o statistică a veniturilor din yoga, iar centrele de fitness din România raportau în 2024 în jur de 3.570 de angajați cu totul, într-o piață estimată la 970 de milioane de lei — semn că munca se face aproape toată în afara statelor de plată. Studiourile publică prețul produsului, nu prețul muncii.
Prețurile la vânzare, în schimb, sunt publice. Ea vinde un abonament lunar de 450 de lei pentru douăsprezece ședințe de grup, plus sesiuni individuale, tarifate separat. În București, o ședință singulară costă 50–75 de lei, iar un abonament lunar, 280–500.
Intervalul de 2.000–5.000 de euro rămâne, deci, estimarea unei singure surse din interiorul domeniului — iar sursa descrie ea însăși un domeniu în care nu se ajunge repede la cifra aceea.
Despre breasla în care a intrat are o singură observație critică, spusă o dată și fără să insiste. „Din păcate comunitatea nu este una foarte unită. […] Inclusiv pe mine m-a surprins treaba asta, m-aș fi așteptat ca oamenii din acest domeniu să fie mai puțin conduși de ego și cu mai multă compasiune și m-aș fi așteptat să fie mai uniți."
Ce a rămas în urmă
Sectorul din care a ieșit s-a strâns în urma ei ca o ușă.
În februarie 2025, OTP Bank România — unde lucrase între 2005 și 2007 — a fost absorbită de Banca Transilvania. First Bank, adică fosta Piraeus Bank România, unde petrecuse în total peste cincisprezece ani sub ambele nume, fusese cumpărată de Intesa Sanpaolo încă din mai 2024, cu câteva luni înainte de plecarea ei; brandul a dispărut de pe piață în 2025. În cursul lui 2025, sistemul bancar românesc a coborât de la treizeci și două la douăzeci și nouă de instituții de credit, iar sindicatul din sector anunța în noiembrie în jur de 5.000 de bancheri concediați în doi ani — disponibilizări, nu variație netă. Efectivul total scăzuse de la 51.857 la finalul lui 2022 la 49.829 în iunie 2025, iar presa economică îl estima în jur de 46.000 în primul trimestru din 2026.
Trei dintre cele cinci nume de bănci din CV-ul ei nu mai există astăzi.
Nu a simțit ce vine. A plecat din partea care mergea cel mai bine: direcția de private banking a Raiffeisen depășise în 2024 un miliard de euro în produse de investiții, cu peste 1,7 miliarde în administrare, iar în 2025 — la un an după plecarea ei — a luat premiul Euromoney pentru cea mai bună bancă privată internațională din România.
Nici corporația nu e personajul negativ, iar apărarea vine chiar de la cea care a plecat din ea. „Cred foarte mult și în corporație, pentru că are un rol foarte bine definit în societate și pe tine, ca și angajat în corporație, te modelează într-un fel în care antreprenoriatul nu o va face. […] Structura pe care corporația ți-o dă este pur și simplu priceless."
Ce nu le spune
Femeilor de vârsta ei care o întreabă cum a făcut le spune un singur lucru, repetat: pregătește-te. „Nu lua decizia impulsiv doar pentru că ai avut o ședință în care șeful a țipat la tine sau în care ai zis «m-am săturat de mediul ăsta toxic de la muncă și de mâine nu mai vin la job și o să fiu o profesoară de yoga care călătorește și care face yoga și viața mea o să fie extraordinară», pentru că și asta este o iluzie."
Fereastra în care se face o schimbare ca a ei se îngustează mai devreme decât credem. În România, rata de ocupare a femeilor de 45–49 de ani era în 2025 de 74,0%, iar a celor de 50–54 de ani, 69,6% — ambele grupe cu mult sub vârsta de pensionare. La 55–64 de ani, unde intră și anii de după pensionare, rata cade la 47,3%.
Ce nu le spune, ca să nu le taie elanul, spune în interviu fără să ezite:
„Că nu este perfect și că o să fie foarte greu și că o să ai foarte multe momente în care o să spui «Ce mi-a trebuit să-mi dau demisia, că mai bine rămâneam acolo, că știam exact… și dacă șeful e toxic măcar știam ce urma, dar la finalul lunii încasam salariul și puteam să călătoresc mai ușor, aveam mai multă predictibilitate pe veniturile care-mi intră în cont»."
Au ieșit calculele celor șase luni?
Patru cuvinte — cel mai onest răspuns din tot interviul:
„Pe acolo, pe acolo."
Cea mai proastă decizie
Cea mai bună formulare a ei despre bani nu e despre bani. Am întrebat-o care e cea mai proastă decizie financiară pe care a văzut-o luată de un om care avea toate informațiile în față. A răspuns din zece cuvinte:
„Să nu ia nicio decizie. Și să spună «mai așteptăm»."
Propoziția aceea descrie și ce a refuzat ea să facă: să aibă tot ce-i trebuie ca să aleagă și să amâne. Nu a amânat. Doar că nu a calculat nici ea.
Standardele au trecut intacte. „Cumva cred că disciplina, conduita, etica profesională le-am dus și în zona cealaltă, pentru că am aceleași așteptări de la mine și în domeniul acesta al wellness-ului, de a fi un instructor foarte bun."
La fel și convingerea că resursa nu sunt banii: „Cea mai mare resursă pentru a face bani, da, sunt și banii, dar mai mult decât atât este timpul."
Opt femei pe saltele
Cu cinci ani în urmă, pe același acoperiș, opt femei stăteau pe saltele și ea era în față.
Lucra atunci la bancă.
Atunci am cunoscut-o. Erau de vârste foarte diferite, de la fete de doisprezece ani în sus. Abia acum știu că ea trecea deja, încet, către partea cealaltă.
Se lucra fără muzică. Liniștea de acolo, în mijlocul uneia dintre cele mai corporatiste zone ale Bucureștiului, era atât de adâncă încât obturatorul aparatului meu suna a zgomot industrial. Apusul peste oraș făcea și zgomotul acela nesemnificativ.
Acum, pe aceeași terasă, la aceeași oră, nu mai e nimeni. Clasa merge mai departe, dar de partea cealaltă a unui ecran.
La 70
Ultima întrebare a fost dacă ar avea curajul să o ia de la capăt încă o dată la 55 de ani, mai aproape de borna pe care o pusese chiar ea.
„Cred că ar depinde foarte mult de conjunctura în care m-aș afla la 55 de ani. De asta am făcut pasul la 40 și nu am așteptat până la 55, pentru că mi-am pus inclusiv întrebarea: «Dar oare la 55 de ani aș mai face oare cu atâta ușurință sau aș decide…»"
Dar întrebarea care a mutat-o din loc nu a fost despre 55. A fost despre 70 și nu are nimic de-a face cu yoga, cu banca sau cu ea. Se aplică oricui o aude.
„Oare când vei ajunge la 70 de ani nu o să regreți că ai fi putut să faci altceva cu viața ta, dar nu ți-ai dat această șansă sau n-ai avut suficient de multă încredere în tine cât să încerci?"
Un private banker ar numi asta cost de oportunitate. Ea nu i-a spus în niciun fel. A plecat.
<!-- EMBED YT — clip de atmosferă, sesiunea din 19 august 2026. -->
Clip de atmosferă filmat pe 19 august 2026. Muzica este originală, generată cu inteligență artificială. Video: AdiCoco.com
Interviu realizat pe 19 august 2026, pe acoperișul unui bloc din nordul Bucureștiului, unde Anca Iftime își ține clasele. Am fotografiat-o prima oară în același loc în 2021, când preda ca hobby și lucra încă în bancă; fotografiile din acel an sunt din arhiva proprie și sunt datate ca atare. Fotografii și filmare proprii.
---
