Paisprezece
Un număr · fotbal românesc în Europa · mai 2026
Paisprezece fotbaliști români au ridicat, în întreaga istorie a competiției supreme inter-cluburi din Europa — Cupa Campionilor Europeni și succesoarea ei, Liga Campionilor UEFA — trofeul deasupra capului în seara unei finale câștigate.
Treisprezece din ei au făcut-o într-o singură seară.
Sevilla, 7 mai 1986
Pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán, Steaua București dispută finala Cupei Campionilor împotriva Barcelonei. La final, 0-0. La penalty-uri, 2-0 — pentru că un portar cu mustață, Helmuth Duckadam, prinde patru lovituri consecutive, performanță încă neegalată într-o finală europeană. În seara aceea joacă pentru Steaua, în ordinea apariției pe teren:
Echipa de start (XI):
- Helmuth Duckadam (portar)
- Ștefan Iovan (căpitan, înlocuindu-l pe Stoica suspendat)
- Adrian Bumbescu
- Miodrag Belodedici
- Ilie Bărbulescu
- László Bölöni
- Lucian Bălan
- Mihail Majearu
- Marius Lăcătuș
- Victor Pițurcă
- Gavril Balint
Pe parcursul meciului intră ca rezerve:
Anghel Iordănescu (minutul 73, în locul lui Bălan)
- Marin Radu II (minutul 112, în locul lui Pițurcă)
Treisprezece romani trec, la finalul prelungirilor și al loviturilor de la unsprezece metri, prin fața trofeului și îl ridică deasupra capului — primii dintr-o națiune întreagă. Vor mai veni încă doi români care să ridice trofeul, în decenii diferite și pe alte cluburi. De fapt încă unu doar...
Căpitanul echipei, Tudorel Stoica, lipsește din finală — suspendat după acumulare de cartonașe galbene în drumul european. Stoica primește totuși medalia, ca membru al lotului câștigător. Conform listei publicate de presa sportivă românească (ProSport, Fanatik, Tikitaka), lotul medaliat de Steaua în 1986 numără șaptesprezece romani: cei treisprezece de pe teren + Tudorel Stoica, portarul de rezervă Vasile Stângaciu, Marin Pistol și Anton Weissenbacher (care a jucat în semifinala cu Anderlecht, dar nu a intrat în finală).
Belgrad, 1991. Apoi din nou.
Cinci ani mai târziu, pe 29 mai 1991, finala Cupei Campionilor se joacă la Bari, între Steaua Roșie Belgrad și Olympique Marseille. După 0-0 și 120 de minute, Steaua Roșie câștigă la penalty-uri, 5-3.
În centrul defensivei sârbe joacă același jucător care, cu cinci ani înainte, juca în centrul defensivei Stelei din București. Miodrag Belodedici — fugar din 1988 din România lui Ceaușescu, condamnat în lipsă la zece ani pentru trădare în țara sa de origine — devine primul fotbalist din istorie care câștigă Cupa Campionilor cu două cluburi diferite.
Rămâne singurul român cu două Cupe ale Campionilor în vitrină.
Madrid, 2010
Pe 22 mai 2010, pe Santiago Bernabéu, finala Ligii Campionilor UEFA dintre Inter Milano și Bayern München. José Mourinho aliniază în apărare un fundaș român care îl marchează minute lungi pe Arjen Robben:
Cristian Chivu, numărul 26.
Inter câștigă 2-0, cu o dublă a lui Diego Milito. Chivu e schimbat în minutul 68. La final, ridică a doua Cupă a Campionilor câștigată de un român cu o echipă străină.
Rămâne singurul român cu o Ligă a Campionilor în formula modernă (post-1992).
Cei treisprezece pe care nimeni nu-i mai amintește
În altă seară, 24 mai 1989, Camp Nou, Barcelona, Steaua disputa o nouă finală. De data asta — împotriva AC Milan al lui Sacchi, Van Basten, Gullit, Maldini, Baresi. Steaua pierde 0-4.
Steaua aliniază din primul minut, sub comanda antrenorului Anghel Iordănescu:
- Silviu Lung (portar)
- Dan Petrescu
- Adrian Bumbescu
- Ștefan Iovan
- Dorin Ungureanu
- Daniel Minea
- Tudorel Stoica (căpitan — acum disponibil)
- Gheorghe Hagi
- Iosif Rotariu (înlocuit la pauză cu Gavril Balint)
- Marius Lăcătuș
- Victor Pițurcă
Cinci dintre ei câștigaseră finala în 1986 — în lot sau pe teren: Bumbescu, Iovan, Lăcătuș, Pițurcă, Balint (toți pe teren în Sevilla) și Stoica (suspendat în 1986, dar medaliat).
Tot ei rămân azi românii care și au câștigat, și au pierdut o finală a Cupei Campionilor.
Au pierdut prima dată Hagi, Petrescu, Lung, Ungureanu, Minea, Rotariu — plus rezervele intrate pe parcurs (Balint, și alți doi-trei).
Gheorghe Hagi joacă în finala din 1989 și o pierde 0-4. Nu jucase în 1986 (a auns la Steaua abia în vara/toamna acelui an). Cel mai mare nume al fotbalului românesc nu apare printre cei paisprezece. Cel mai cunoscut fotbalist român nu a ridicat niciodată Cupa Campionilor deasupra capului.
Adunând cei treisprezece de pe teren în 1986 cu noile nume aliniate în finala din 1989, plus Chivu în 2010, ajungem la cel puțin douăzeci de români care au pășit, măcar o dată, pe gazonul unei finale a Cupei Campionilor / Ligii Campionilor. Cu rezervele intrate în 1989, cifra exactă depinde de cum citim lista — undeva între 20 și 25.
Paisprezece au câștigat.
O notă onestă
Mai multe surse de presă sportivă din România îl numără pe Florin Răducioiu drept al treilea „român câștigător al Ligii Campionilor". Sezonul 1993-94, era jucător al lui AC Milan când Milano a câștigat finala 4-0 contra Barcelonei la Atena.
Realitatea e mai nuanțată însă. Capello, antrenorul lui Milan, a fost obligat să-l lase pe Răducioiu — alături de Jean-Pierre Papin și Brian Laudrup — în afara lotului de meci pentru finală: regula UEFA de la acea vreme limita numărul de jucători străini titularizabili la trei. Răducioiu nu a jucat nici un singur minut în acea finală. Conform mai multor surse sportive (Tikitaka.ro, World Football), a primit medalia ca jucător din lotul de campionat.
