Crowd work-ul este partea din stand-up în care comediantul lasă textul deoparte și vorbește cu oamenii din sală. Pe rețelele sociale a devenit cel mai vizibil lucru din meserie: clipuri de un minut în care cineva din public e întrebat ce lucrează și primește o poantă. Claudiu Teohari, pe care publicul îl știe drept Teo, a urcat prima dată pe o scenă de stand-up în 2004 și a deschis în 2009, împreună cu Costel (Costel Bojog) și Vio (Viorel Dragu), un club de comedie în București. A filmat în ultima vreme mai multe show-uri de crowd work pentru Comedy Box, platforma de streaming a comedianților români.
Am stat de vorbă la Club 99, timp de o oră. A început prin a contesta chiar premisa întrebărilor mele: publicul nu vine să fie „luat la mișto”. A încheiat răspunzând la o întrebare pe care nu i-o pusesem.
Dans, nu box
Câtă pregătire e, de fapt, în crowd work? Cât e improvizat pe loc și cât e muniție adunată în ani?
N-are cum să fie pregătire în crowd work. Crowd work-ul, dacă e făcut sincer, înseamnă momentul ăla. Și nu ai cum să pregătești un moment cu niște oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată.
Multă lume nu știe că pentru spectacolele de improvizație se fac repetiții. Improvizatorii se adună și fac probele din spectacol de mai multe ori. Unora le e greu să înțeleagă: cum adică repeți pentru improvizație? Nu repeți ce se va întâmpla la spectacol, ci te obișnuiești să improvizezi. La fel e și la crowd work. Cu cât ai făcut mai mult, cu atât știi să te porți în anumite momente fără să știi despre ce se va discuta. Nu ai de unde să știi ce face omul ăla și ce o să-ți zică, dar ai reflexele formate. Deci e 100% pe loc un show de crowd work, dar există experiența de a te simți confortabil și de a ști pe unde să manevrezi.
În stand-up îți cizelezi materialul de la un show la altul. În crowd work nu ai tendința să refolosești o glumă care a ieșit bine?
N-ai ce să cizelezi. Dacă omul de pe scenă clădește glumele pe ce îi dau oamenii din sală, e „one and done”.
Uneori există ideea asta: „Bă, chestia asta a ieșit atât de mișto, încât aș zice-o și la un show normal”. De parcă am fi scris o glumă împreună și aș vrea s-o dau ca și cum ar fi scrisă acasă. Nu e vorba de etică, e vorba că nu mai merge. A funcționat atunci, în momentul ăla. E ca vestita fază „you had to be there”: povestești ceva extraordinar de amuzant, nu râde nimeni și zici „trebuia să fi fost acolo”. E cum iese, așa iese.
În 2010 spuneai că îți alegi doi-trei piloni din public la începutul show-ului. Cum îi alegi?
Nu-i aleg la modul „din priviri: ăsta sau ăla”. Vorbesc cu mai mulți oameni, iar unii au mai mult de oferit: au ceva interesant de zis și o zic într-un mod care mă ajută la show.
Pentru că nu e nimeni dator cu nimic. Dacă vii la un show de crowd work, tu ai venit la un show, nu ești dator să-mi iasă mie bine. Sunt unii care dau prea puțin și trebuie să le scoți vorbele cu cleștele din gură. Alții se bagă în seamă prea mult și pe ăia trebuie să-i ignori. Pilonul e omul care are ceva interesant de zis, dar vorbește în parametri ok: dacă întrebi, răspunde, dar nu se apucă să turuie fără oprire. N-am cum să mă uit în sală și să zic „blonda aia, băiatul ăla și ăla cu cămașă albastră”. N-am de unde să știu ce-i cu ei înainte să vorbesc cu ei.
Ți s-a prăbușit vreodată un pilon?
Se întâmplă de toate, Adi. Se întâmplă să se îmbete oamenii în timp ce vorbești cu ei: de unde erau ok, peste o jumătate de oră sunt prea băuți. Se întâmplă să dai de un punct sensibil și să trebuiască să te retragi, că omul zice „gata, asta nu mai vreau să zic”. E absolut normal. Ei nu-mi datorează mie viața lor ca să fac orice cu ea.
Și acum o să-ți răspund la o întrebare pe care nu mi-ai pus-o. Îmi place să interacționez cu publicul și fac asta de ani de zile, dar s-a schimbat foarte mult felul în care o fac. Acum 15 ani eram, nu știu cum să zic, tânăr și prost și arogant. Intram cu bocancii, de parcă îmi erai dator: „Nu, zi! Te-am întrebat, zi!” Sunt convins că am stricat multe seri și îmi pare rău de asta.
Ce s-a schimbat, că nu m-ai întrebat ce s-a schimbat: am devenit mult mai atent cu seara oamenilor și cu energia lor. Dacă văd că te fac să te simți inconfortabil, mă retrag. Are balta pește, nu trebuie să te stresez pe tine. Acum 15 ani era: „Păi, dar nu vreau.” „Nu că nu vrei, zici!” Acum, dacă te văd cât de cât inconfortabil, zic „te-am pupat, hai să vorbim în partea aia”. De asta spun că nu-mi datorează ei seara. Eu le datorez lor seara.
Ai făcut dezbateri competiționale. Crowd work-ul seamănă mai mult cu o dezbatere sau cu un meci de box?
Nu e meci de box. Un spectacol de crowd work normal înseamnă o interacțiune prietenoasă și asumată de ambele părți, ca să folosesc cuvântul care e la modă acum.
Interacțiunea cu publicul poate să fie și ostilă: poate să se ia cineva de tine. Din fericire, de mulți ani nu mai avem heckleri ostili, dar acum ani de zile auzeai din sală „Ești praf! Dă-te jos! Următorul!”. Dacă interacționezi cu omul ăla, e meci de box: ți-a dat-o, trebuie să i-o dai. Sunt alte reguli de angajare.
Dar dacă întreb un cuplu de cât timp sunt împreună, ăla nu e meci de box, e un dans. Asta e diferența. Un show de crowd work normal ar trebui să fie un dans: fac eu un pas, faci tu un pas, te întreb, răspunzi și clădim mișcarea împreună.
Ce faci când un om din sală e mai amuzant decât tine? Sau i se pare că e?
E o foarte mare diferență între cele două. Dacă e mai amuzant decât mine, ne bucurăm toți. Dacă doar i se pare, sunt șanse foarte mari să fie deranjant. Asta strică seara tuturor. Mie mi-o strică cel mai puțin: eu mi-am făcut timpul, mi-am luat banii, am avut o zi proastă la job. Ceilalți au plătit și sperau să se simtă bine, iar acolo e un băiat sau o fată care tot vorbește. Aici chiar există egalitate de gen până la sânge.
Dar mi s-a întâmplat să-mi zică oameni din sală lucruri la care am râs cu lacrimi. Pe cuvântul meu de onoare, fără să exagerez: m-am îngenuncheat, am rămas fără aer. De ce să nu mă bucur? Nu e box, nu e concurs, nu te declară nimeni învingător la sfârșit. Dacă zici ceva din sală și râd și eu, și toată sala, toată lumea a câștigat.
Nu e un orgoliu rănit?
Nu, nu. De câteva ori pe an se întâmplă să zică cineva ceva care să mă distrugă, să râd cu lacrimi pe față. Mă bucur că s-a întâmplat.
Cine plătește ca să fie luat la mișto
De ce plătește cineva bilet ca să fie luat la mișto în fața a o sută, două sute, trei sute de necunoscuți?
Acest „luat la mișto” e foarte discutabil. Nicio interacțiune cu publicul n-ar trebui să se termine cu umilirea cuiva, în afară de cazul în care meciul îl începe un om din sală. Dacă tu îmi țipi „Ești praf, dă-te jos!”, normal că scopul meu va fi să te fac de rahat. Dar dacă eu încep interacțiunea, dacă eu vin spre tine, nu înțeleg cum aș putea să urmăresc în același timp să te fac să te simți rău.
Normal că nimeni nu dă bani ca să fie făcut de râs. Dar dacă accepți că nu orice interacțiune cu omul de pe scenă înseamnă că te faci de râs, dacă ești destul de sigur pe tine încât să răspunzi calm, atunci nu te faci de râs. Intri într-un dans. Înțeleg de ce se vede așa: am văzut de multe ori performeri care își băteau joc de oameni care plătiseră bilete. Din punctul meu de vedere, e greșit și rău. La ultimele show-uri de crowd work pe care le-am făcut, am simțit că oamenii au venit deschiși, știind la ce vin. Și sper că n-am făcut pe nimeni să simtă că a fost luat la mișto.
Când te uiți în sală, îți dai seama cine vrea să intre în joc și cine se retrage?
La show-urile de crowd work încerc să nu fie prea multă lumină în sală, pentru că lumina intimidează. E un pic mai multă lumină pe public, dar nu până în capăt. Ca ziua în sală, ar pune batista pe țambal, n-ar mai vorbi nimeni. Deci nu-i văd foarte bine. Se vede din cât de mult se bagă în seamă, nu trebuie să le citesc fața.
Uneori am prejudecăți, judec oameni după față sau după atitudine. Nu pot să spun că am o rată extraordinară de succes. De multe ori, oameni care păreau timizi erau mult mai înfipți, iar unii care păreau niște bombardieri ziceau „lasă, nu mă bag eu”. Deci răspunsul e nu.
Cel care vrea atenție se retrage după ce intră în joc?
Nu prea se întâmplă. Cine se bagă în seamă cam vrea atenție, și asta e o problemă, pentru că e un mers pe sârmă. La un show anunțat ca show de crowd work, oamenii zic „păi nu era crowd work? M-am apucat să vorbesc”. E greu să explici regulile: da, dar nu. Faptul că e crowd work nu înseamnă că zic „bună seara” și tu începi „auzi, hai să-ți zic o fază!”. Stai puțin, poate vreau să mă duc într-o direcție. Poate vreau să întreb ce brânză vă place și să fac ceva cu telemea versus gorgonzola. Iar la un show de stand-up obișnuit, un om care vrea atenție e o problemă enorm de mare.
Ni se întâmplă cel puțin o dată sau de două ori pe an vestitul râs extraordinar de tare și ciudat. Ne-am lovit toți de el: un om care are un râs ciudat, care iese în evidență și care niciodată nu e încet. E una dintre cele mai grele situații de gestionat.
Un râs forțat sau unul natural?
Asta e prima discuție. De multe ori ajungem la concluzia că o face intenționat, ca să capete atenție: dovadă că minute în șir nu se mai aude, apoi apare de nicăieri. A doua parte e cum gestionezi momentul. Omul face, teoretic, exact ce au venit toți să facă: râde. Cum să-i ceri să nu facă lucrul pentru care a venit toată lumea acolo? Trebuie să menții atenția sălii și în același timp să oprești un om din a râde. Foarte greu.
Ai avut momente în care a trebuit să scoți oameni din sală?
Da, se întâmplă destul de des. Ani de zile am stat în fundul gol, iar de câțiva ani avem pază. Avem noroc de un om foarte atent, care știe când trebuie să intervină și când nu. Am discutat mult cu el: dacă cineva se bagă în seamă și deranjează, nu trebuie scos imediat afară. Face parte din riscurile meseriei, face parte din spectacol. Omul ăla trebuie scos când devine clar că show-ul nu mai poate continua dacă el continuă, în mod constant și voit. N-ai cum să scoți din sală un om care râde. În mai mult de trei sferturi din cazuri e vorba de alcool: oameni atât de beți încât vorbește gura fără ei și nici nu înțelegi ce zic. Ce comeback să ai la asta?
Cine e mai periculos la un show de crowd work: omul timid sau cel care vine să fie mai amuzant decât comediantul?
E imposibil de răspuns. Dintre cele două extreme, aș prefera omul care tace. Din tăcerea aia poți să croșetezi ceva: dacă nu-mi dai prea mult, completez eu, aduc de la mine. Dacă e un om care deranjează și nu poți să vorbești de el, nu mai ai unde s-o duci. Devine o chestie de supraviețuire.
Hecklerul și sala
Ți s-a întâmplat ca sala să-l pună la punct pe un heckler înaintea ta?
Nu înaintea mea. Sala așteaptă răspunsul de pe scenă: omul ăla nu vorbea cu sala, vorbea cu mine. Dar se întâmplă, când devine prea mult, să se audă din sală „Taci dracu', gata!”.
Interesant e că, în cazul ăsta de box, cu un heckler ostil, e foarte bine să fie lăsat să vorbească. Am descoperit asta pe pielea mea și apoi am aflat că e o concluzie la care au ajuns mulți. Primul reflex e să-i tai macaroana, să-i închizi gura. Trebuie exact opusul: lăsat să se facă singur de căcat cât de mult se poate. În engleză e expresia aia: să-i dai destulă frânghie cât să se spânzure cu ea. Nu puțină, toată frânghia.
Situațiile astea apar când nu te aștepți. Nu e ca la un show de crowd work, unde vii setat să vorbești cu oamenii. Ai un show vineri seară la Lugoj, ai material. Și te pomenești că un băiat insistă să-ți zică lucruri. Îl lași să vorbească o perioadă pentru că se întâmplă mai multe lucruri. Unu: afli de unde vine și care e problema lui. Doi: îți dă timp să te gândești, nu trebuie să răspunzi în cinci secunde. Trei, cel mai important: lași toată sala să se sature de el.
Într-un meci de box cu un heckler, cea mai mare armă e restul sălii. Nu ce-ți iese ție pe gură. Sala trebuie să fie ca o gioagă cu care-i dai. Trebuie să-l izolezi de public, ca publicul să nu-l mai simtă unul de-al lor. Dacă publicul simte că te iei de unul de-al lor, îl apără instinctiv. Trebuie să ajungă să zică: „Ok, ăsta nu mai e unul de-al nostru. Go fucking get him!” Ca să ajungi acolo, trebuie să lași oamenii să se enerveze, iar ca să se enerveze, trebuie să-l lași să vorbească. „Păi, dar tu ai zis că…” „Da? Dar de ce?” „Păi, când am fost cu soacră-mea…” După vreo două minute începe sala: „Bă, taci dracu' din gură!”, și te invită să-l ataci.
Cel mai greu e omul din față care comentează încet. Ăia din spate nici nu aud ce zice, deci nu se enervează. Pe tine te distruge, îți strică ritmul, dar sala nu e deranjată. Și dacă sari pe el fără ca sala să știe de ce, la un moment dat, „băi, dar taci dracu' din gură!”, să vezi cum îngheață toată sala. E ca un organism care a fost atacat și nu știe de ce: simte că a fost atacat unul de-al lor. Dacă l-ar fi auzit toată lumea, ar fi zis „bine i-ai zis!”. Dar dacă nu știe de ce, simți cum scade temperatura în sală. Și atunci ai o problemă mult mai mare decât omul care vorbea.
Și ce faci când ți se întoarce sala împotrivă?
Îi dai înainte. Părerea mea sinceră e că n-ai ce să faci. Accepți, înghiți nodul și continui, sperând că materialul care urmează e destul de bun încât să-i dezghețe încet-încet. De pierdut ai pierdut, n-are rost să te îngropi mai tare. Sper că în minutele următoare uită și mă iartă, că am niște glume atât de bune încât încep să râdă oarecum în ciuda voinței: „Hai, mă, m-ai enervat, dar asta a fost bună.”
Nu e niciun moment în care zici „gata”?
Până când oamenii se ridică, încep să te înjure sau vin pe scenă să te bată, show-ul continuă. S-a răcit sala, ai făcut o gafă, se întâmplă. Sunt atât de multe mine pe care poți să calci fără să știi că sunt acolo. Cu cât faci mai multe show-uri, cu atât pățești lucruri mai random, cum zic tinerii. Poți să ai o glumă cu un om care s-a înecat, iar cu o zi înainte, în orașul ăla, s-a înecat un copil. Simți că se răcește sala și te întrebi ce s-a întâmplat, iar ei toți sunt: „Ieri s-a înecat fetița aia și ăsta vine cu glume de astea.” Până nu vine cineva să-ți taie microfonul sau să-ți dea un pumn în gură, show-ul continuă. Și uneori continuă și după aia.
Se întâmplă și pe dos. Sala râde mult prea tare, pentru că s-a întâmplat ceva de care tu nu știi și ei cred că faci aluzie la asta. „Nu știi de ăla care a căzut din copac acum o săptămână?” Nu. A râs tot Bârladul de faza asta și tu nu știi.
„Să te iei de ăla”
Un studiu despre psihologia publicului arată că oamenilor cărora le place să fie subiectul glumelor le place și să se râdă de alții. Ai observat asta?
Ce am observat e un mecanism foarte clar: când te iei de cineva (expresie care pe mine mă cam enervează), mulți oameni râd ca eliberare psihologică că nu te-ai luat de ei. „Bine c-am scăpat eu! Nu zice de mine, zice de ăla.”
Despre studiul ăla, sincer, n-am păreri. Ce pot să-ți spun e că sunt oameni care vor ca altcineva să fie victima. Eu n-am acceptat niciodată asta. Tu știi de câte ori a venit cineva înainte de show să-mi zică „să te iei de ăla”?
Să-ți indice o țintă?
Da! „Auzi, fii atent, am un tovarăș la masă, hai că-ți zic niște faze, să te iei de ăla.” Și eu: „Bă, prietene, dar ce crezi că sunt? De ce crezi că sunt aici?” Poate am și eu orgoliul prea mare, dar mă irită chestiile astea. Ce crezi că sunt, ciocanul tău cu care-i dai în cap la tovarășul tău? „Hai, zi-mi, ce-a făcut?” „L-a înșelat femeia.” „Gata, cum îl cheamă? Marius? Să vezi ce-i fac lui Marius!” În ce lume ar fi asta treaba unui om care se urcă pe scenă? Să încep să-mi bat joc de Marius din senin, pentru că știu niște faze de la tine? Bă, cât de bolnav ești?
S-a întâmplat mult mai des decât ai crede și de fiecare dată m-a lăsat mască. Nu e doar că nu accept, nici nu înțeleg ce e în capul tău de poți să ceri așa ceva.
Te-a căutat vreodată, după aceea, un om care a fost pilon într-o seară?
Nu. Uite, e singura întrebare la care răspunsul e nu. Se întâmplă destul de des să mă întâlnesc din întâmplare cu cineva care-mi zice, după ani de zile: „Mai știi bucata aia? Eu eram! Eu eram ăla cu barca pe care a sărit un pinguin!” Dar altceva nu. Oamenii sunt destul de asumați la show-urile de crowd work. Mă bucur de asta. La show-urile pe care le-am filmat în ultima perioadă pentru Comedy Box, patru sau cinci, publicul a fost foarte mișto: prietenos, deschis, nu ultra-vorbăreț. Chiar minunat.
Spuneai că românii vor umor spumos, cu țintă clară. E crowd work-ul caterincă dusă la nivel de spectacol?
E foarte discutabil. Crowd work-ul a început să nu-mi mai placă. Nici nu cred că mai fac. Nu știu, s-ar putea să mai fac. I-a dispărut un pic din farmec, pentru că e foarte ușor să fie făcut la nivelul ăsta, de bătaie de joc. Eu doresc din suflet să nu fie așa, dar din păcate e. Oamenii s-au obișnuit cu ideea de crowd work comparând-o cu ce cunosc cel mai bine, adică luatul la mișto. Și de multe ori le place pentru că nu sunt ei: e râsul de eliberare, „s-a luat de altcineva”. Oamenilor le place asta. Și mie nu-mi place că le place.
Roast, televizor și linia roșie
Roast-ul și crowd work-ul sunt din aceeași familie?
Nu. Roast-ul e foarte clar un meci de box: ADN-ul lui e agresiunea. Făcută din dragoste și cu prietenie, teoretic, ceea ce la noi lipsește aproape cu desăvârșire. Roast-ul ar trebui făcut între oameni care se cunosc și se apreciază. Și se simte foarte ușor când nu e așa: când e făcut cu răutate sau cu oameni pe care nu-i cunoști și de care nu-ți pasă, cum e, din păcate, cazul de cele mai multe ori. Roast-ul înseamnă să dai în cineva. Iar eu nu cred că asta înseamnă crowd work.
Da, se face în doi, da, ne atingem, da, ne mișcăm amândoi, dar una e box și alta e dans. Crowd work-ul ar trebui să fie o chestie plăcută pentru toată lumea, nu o activitate în care cineva pierde și cineva câștigă.
Se poate face crowd work într-o emisiune de televiziune?
E aproape imposibil, pentru că e o situație mult prea observată. E ca în fizica cuantică, unde simplul fapt că măsori ceva modifică rezultatul măsurătorii. Când facem show-uri de crowd work pentru Comedy Box, oamenii știu că sunt filmați, dar sper că reușesc să creez o atmosferă în care uităm de camere. Nu cred că uită nimeni cu totul, dar se creează o zeamă de interacțiune care e dincolo de „suntem la o filmare”. Într-un platou TV, filmarea e totul. Poți să mimezi crowd work-ul, mai bine sau mai rău, dar nu cred că se poate face ceva real și spontan într-un mediu atât de ostil. Platoul e un mediu foarte rău pentru comedie. Pentru orice, în afară de filmare.
Care e linia roșie pe care n-ai trece-o cu un om din public, chiar dacă sala s-ar prăpădi de râs?
Sunt multe linii roșii. E un cerc roșu în jurul meu. Ți-am tot zis: nu vreau să fac un om să se simtă jignit sau atacat gratuit, fără să fi ridicat el mingea la fileu, fără să fi inițiat el o agresiune. Chiar nu-mi doresc să fac un om să se simtă de căcat.
N-ai simțit că tu te-ai oprit, dar sala ar fi vrut mai mult?
A, da, asta se întâmplă. Sala e ok cu a ataca un om, pentru că, îți repet, nu sunt ei. Depinde mult ce fel de oameni sunt. Eu chiar mă mândresc că am un public un pic mai rafinat și n-am prea mulți golani de ăia care strigă: „Zi-i, bă, să-l dea dracu'! Zi, bagă-ți p***, ce dracu' nu-i zici?” Dar, în general, sala e dispusă la mai mult decât sunt eu.
Uneori se întâmplă și pe dos: mie și omului ni se pare amuzant ce se întâmplă, iar cuiva din sală nu. Acum mulți ani, aici, la sfârșitul unui show, ne-am urcat amândoi pe scenă, eu cu Costel, să facem un moment. Nici noi nu știam exact ce facem. Era o tânără la o masă în față care ne zicea niște glume foarte ciudate și nu înțelegeam de ce. Apoi ne-a arătat mâinile arse: supraviețuise incendiului din Colectiv. Am urcat-o pe scenă, am vorbit cu ea, am făcut noi niște glumițe, a făcut și ea, multe destul de greșite. S-a distrat foarte tare. Am rămas apoi să vorbim cu ea și ne-a povestit multe lucruri. A fost interesant și emoționant, a fost o seară destul de gravă.
În timp ce vorbeam cu ea, a venit o doamnă din public, care pleca, să ne certe: cum îndrăznim, cât de nesimțiți și de cruzi putem să fim să ne batem joc de săraca femeie. Cu ea acolo! Iar ea se uita la doamna aia și zicea: „Despre ce vorbești? Nu asta s-a întâmplat!”
Există această tendință de a apăra oameni care nu vor să fie văzuți ca victime. Doamna ne ataca pe noi că am făcut-o să se simtă nasol, în timp ce ea era acolo și zicea: „Dar nu m-am simțit nasol! De ce mă scoți pe mine victimă? M-am distrat, îmi plac oamenii ăștia, îmi place ce s-a întâmplat!” Dacă discuția ar fi fost pe internet, după spectacol, ar fi fost diverse perspective asupra aceluiași eveniment și puteai să te gândești că toată lumea are dreptate. Dar era ciudat să vezi asta live, fix atunci, cu oamenii care fuseseră acolo.
Deci se poate întâmpla și ca sala să zică „hai, zi-i lui ăla!” și eu să zic „nu, nu e ok”, și ca pe mine să mă distreze ceva și cineva din sală să zică „nu e în regulă”. Nu vreau să mă dau cavaler în armură strălucitoare.
Microwaved și slow-cooked
Crowd work-ul a devenit atât de popular încât, în unele cazuri, bate spectacolul de stand-up. Care e opinia ta, de comediant cu state vechi de plată?
În sfârșit o opinie! Din tot ce am mirosit, în State a cam trecut vârful. A fost atât de popular încât a venit destul de repede reacția inversă. Cred că moda o să se ducă în câțiva ani, puțini.
Crowd work-ul a explodat în State datorită sau din cauza social media, fiecare alege cum vrea. O glumă scrisă are puține șanse să încapă într-un minut și ceva. Bit-urile sunt de obicei mai lungi decât durata care se viralizează. Și dacă ai gândit o glumă, ai încercat-o și ai pus-o pe internet, gata, s-a dus, n-o mai poți zice. Ai ars-o.
Crowd work-ul a fost un generator foarte bun de conținut. A hrănit bestia social media. Puteai să ai două schimburi rapide de replici care intră într-un minut și nu te durea să le dai drumul pe internet, că în trei zile mai filmai unul. Era ieftin de produs. Oamenii și-au dat seama că e un mod foarte ușor de a te promova: îi zici unuia „Ești hispanic? Păi nu pare că ai cuțite la tine. Ce faci, mă, Jose?” și bam, un milion de vizualizări din nimic. N-ai gândit, n-ai muncit, n-ai ars nimic. Mâine pui iar camera și îi zici altuia „tu ești cam negru, ea e cam albă” și tot așa.
S-a ajuns la saturație. Și oamenii din public, și comedianții și-au dat seama: e distractiv, dar e prea mult.
Mie îmi place sincer alt fel de crowd work. Unul care se clădește mai lent și nu e foarte potrivit pentru viralizare. Mi-ar plăcea să continui să fac crowd work slow-cooked, nu microwaved.
Gen Jimmy Carr?
Nu, Jimmy Carr e dimpotrivă. E din ăia cu „De ce ai cravata aia?” și comeback-ul rapid, foarte vulgar, foarte violent, toată sala râde și s-a viralizat clipul. Eu, când zic slow-cooked, mă refer la crowd work-ul în care aflăm și clădim. Îmi zici „eu lucrez asta, am copiii ăștia”, aflăm ce-ar vrea să facă copiii tăi, vorbim despre cum ai învățat tu. Se clădește o poveste. Durează 10–15 minute, o lăsăm deoparte, revenim la ea. Poate să fie o poveste clădită într-o oră, care ajunge la o poantă la care râde toată sala pentru că leagă două-trei lucruri spuse în ultima jumătate de oră.
Asta nu se poate decât trăi live. Nu se poate viraliza scurt și de multe ori nici nu trece de sticlă, dacă ar fi pusă pe net. Trăiește doar între oamenii din sală. Și mi se pare o linie foarte fină între crowd work și stand-up improvizat. Îmi place să iau o chestie pe care mi-o zici, să-mi vină o idee și să fac un bit scurt improvizat pornind de la ea, fără să mai vorbesc neapărat cu tine. Nici asta nu se viralizează. Nu e lucrul pe care oamenii vor să-l vadă în 40 de secunde, să dea like și gata.
Publicul are răbdare pentru crowd work-ul ăsta lent?
Păi normal, că stă acolo! Publicul are răbdare pentru că de aia a venit, să se uite la show. Nu-i de parcă zice „gata, au trecut trei minute și n-a zis ăsta nimic”.
Diferența dintre a fi în sală la un show de stand-up și a te uita de acasă este enormă. Mă bucur că foarte mulți oameni au început s-o simtă. Cei care n-o simt sunt, în general, cei care comentează. Când te uiți la o filmare, ești detașat și asta te face mult mai critic. Nu înseamnă că în sală nu mai ai spirit critic, dar trăiești un moment, cu bucurie, cu socializare, cu oameni în jur.
Noi suntem niște maimuțe foarte tribale și sociale. Nu suntem făcuți să trăim singuri, fără contact cu oamenii din jur. Când ești într-un loc cu o sută de oameni, simți asta în carne și în creier. Reacția la o glumă e foarte diferită când ești singur acasă la 11 noaptea, în fața unui ecran, față de când ești împreună cu alte o sută de maimuțe într-o peșteră, la 11 noaptea. Crowd work-ul presupune un moment pe care îl creăm și îl trăim în același timp, aici, în peștera asta. Cine se uită peste o lună, de acasă, la momentul în care suta aia de maimuțe s-a simțit bine, se conectează foarte greu.
Cine plătește stand-up-ul
În 2025, Comedy Box încă nu era pe profit.
Nici acum.
Din ce trăiește stand-up-ul românesc? Din bilete, din clipuri sau din corporate?
Din bilete. Și e foarte sănătos, pentru că e cea mai cinstită modalitate de a trăi: ca cineva să vrea să dea bani ca să consume ce faci. Dacă trăiești din bilete, nu te poți rupe de realitate. Dacă trăiești din bani de la o televiziune, poți foarte ușor: nu știi exact cine se uită și de ce, ăia îți dau bani pentru că au ei niște interese. Morișca de showbiz care n-are legătură cu show-urile live poate s-o ia razna în foarte multe feluri.
Pentru noi, show-ul live înseamnă 90% din activitate: să fim într-un loc cu oameni care au plătit ca să fie acolo. Asta te ține implicat și cinstit. Poți să minți pe oricine, dar nu pe cineva care a plătit bilet și și-a mutat fundul din casă ca să vină până la tine. Poți să-l păcălești, dar nu poți să-l minți.
Corporate-ul, sau, mai corect, show-urile private, înseamnă bani mult mai mulți pentru același timp. Sunt convins că sunt oameni care fac mulți bani din asta. Eu nu mai fac de ceva vreme, poate o să mai fac. Dar baza tot biletele sunt. Nici internetul: în România nu avem comedianți care să fie streameri foarte mari. Din YouTube sunt niște bani, dar nu sunt bani din care să trăiești.
Cum se vând biletele acum, față de 2019, ultimul an înainte de pandemie?
Din ce știu și din ce văd în jur și la noi, 2026 e mai rău decât 2019. 2019 a fost un an minunat. 2020 a fost anul pandemiei și nu-l putem pune la socoteală. Dar 2026 mi se pare mai rău și decât 2021, când erau încă restricții. Da, 2026 a fost cam cel mai rău an de până acum.
Din cauza situației economice. De la începutul anului a tot mers în jos. Oamenii nu mai au… cum se zice în română, că nu vreau să mă murdăresc de engleză la gură, disposable income. Nu mai au bani de spart pe prostii. Pentru noi, 2026 s-a simțit cam cum s-a simțit criza din 2008. N-am simțit în niciun moment o schimbare de atitudine față de ce facem. Doar: „E mișto, dar e scump, nu-s bani.”
Personajul colectiv
Tatăl tău te-a luat la roast la iUmor. Ai știut dinainte?
Chiar nu știam. La iUmor chiar țineau secrete momentele astea, pentru că țineau la reacția pe bune a omului. Lăsând la o parte că la televizor se minte mult și totul e regizat.
Cum a fost să fii de partea cealaltă?
Dacă ar fi să mă arunc, aș zice că a fost opusul unui roast. A fost un fel de „te iubește tata și e mândru de tine”. Ăla n-a fost roast. M-am bucurat foarte tare să-l văd. De la el am prins foarte multă cadență. Uneori mă aud vorbind și îl aud pe el. Îi datorez foarte mult din tot ce fac. A fost minunat momentul ăla.
Cum reacționezi când ești tu ținta?
Depinde cine o face și cum, la fel ca la oricine. Dacă te oprește pe stradă un necunoscut și-ți zice „ce ochelari ai, arăți ca un aragaz”, ești: „Bă, prietene, cine ești?” Dacă e prietenul tău din copilărie, e altceva, deși simți și la el dacă o face de drag sau din răutate, din invidie. Dacă un prieten care te știe te distruge cu drag, e minunat, râzi și tu. Dar n-ai cum să zici: „Ce tare, a venit unul pe stradă și mi-a zis că arăt ca un căcat, ce-am râs! Nu știu cine era, eu credeam că m-am îmbrăcat drăguț în ziua aia, dar a făcut omul mișto de mine.” Nu există așa ceva.
Ai primit din public vreo replică cu care ai rămas?
Mă deranjează foarte tare că nu țin minte momente. Au fost faze la care am râs cu lacrimi și pe care le-am povestit după aceea, dar nu le mai țin minte. Nu țin minte nici materialul de acum șase ani. Țin minte că o dată întrebam oamenii ce animale ciudate au. Cineva mi-a zis că are creveți. Să ai creveți ca animale de companie, în casă. Deși e foarte mișto: dacă ți se face foame, imediat ai făcut o tigaie cu usturoi și lămâie. Cu pisicile și cu hamsterii nu prea se poate.
După 20 de ani de lucru cu oamenii…
Douăzeci și doi și jumătate. Am vorbit cu Vio și ne-am dat seama de o chestie matematică copleșitoare: anul viitor vom fi făcut stand-up mai mult de jumătate din viață. Acum avem 22 de ani de stand-up și 44 de ani de viață. La anul, 23 și 45. Te ia un pic de cap.
Deci, după 22 de ani de lucru cu publicul și pentru public, poți să citești oamenii?
Nu. Pot să citesc o sală, nu oameni. Sunt foarte atent la sentimente, îmi dau seama foarte repede când cineva e deranjat. Dar nu mă uit la tine și zic „tu ești de ăla”. Nu am deloc chestia asta. Ce pot să fac e să citesc un grup de oameni care e la un show.
Știu că sună a laudă, dar am ajuns să-mi dau seama de caracterul general al unui public după râs. După litera pe care râd. Un râs n-ar trebui să sune ca ceva anume, ar trebui să fie un zgomot general. Dacă auzi o sală care face „o-ho-ho-ho!”, dacă ăsta e sunetul general, e deja o problemă. N-ar trebui să se audă litere în râs.
Când se stinge lumina și începe show-ul, oamenii din public își pierd un pic din individualitate. Fiecare bucățică pierdută se pune la o persoană nouă care apare: publicul. Nimeni nu știe cine e publicul, nimeni nu vrea să fie publicul, nimeni nu-l influențează prea mult. E chestia asta care trăiește în întuneric în fața scenei și are o personalitate. În fiecare seară e alt public: uneori leneș, alteori hiperactiv, uneori foarte sensibil, alteori foarte crud. E mai mult decât suma părților. Pe el știu să-l citesc foarte bine. Pe fiecare om din el, nu chiar.
Și acum să ne întoarcem la întrebarea pe care nu ți-am pus-o.
Am răspuns deja la ea! Am fost atât de proactiv că am răspuns deja la întrebarea pe care nu mi-ai pus-o: ce s-a schimbat în felul în care mă port cu publicul de-a lungul anilor. La început eram mai înfipt, mai nepăsător și mai crud. Cu timpul mi-am dat seama că nu e ok și am devenit mai empatic: dacă cineva nu vrea să interacționeze, accept că nu vrea și mă duc în altă parte.
Asta e întrebarea pe care nu mi-ai pus-o. Și la care ți-am răspuns.
Interviu realizat la Club 99, în București, în octombrie 2026. Textul este o versiune editată și condensată a conversației; interviul video integral este pe canalul de YouTube RomâniaFrumoasă.
Fotografiile sunt capturi din filmarea interviului.
