Peste 50 de femicide doar în 2025. 14 femei agresate în fiecare oră. Aproape 4.000 din peste 11.000 de ordine de protecție provizorii, încălcate. Cu un sistem care eșuează atât de demonstrabil de devreme în lanț, de ce crezi că reformularea cuvintelor este o prioritate și nu ar trebui să urmeze, ca o consecință utilă, după o reformă instituțională mult mai dură?
Cele două sunt complementare. Schimbarea limbajului nu concurează cu reforma instituțională. Vorbim despre intervenții diferite, cu ritmuri diferite și efecte diferite, care pot și trebuie să se întâmple în paralel.
Un ordin de protecție care nu este respectat, o plângere care nu este luată suficient de în serios sau un risc evaluat greșit pot avea consecințe devastatoare — acolo vorbim despre responsabilitatea directă a statului și despre reforme instituționale absolut necesare.
Oamenii care iau decizii în poliție, în justiție, în politică sau în redacții trăiesc în aceeași societate ca noi toți. Dacă, ani la rând, descriem violența ca pe ceva care pur și simplu „i se întâmplă” unei femei, în timp ce persoana care a comis fapta dispare din propoziție, acest tipar contribuie la un cadru de înțelegere în care responsabilitatea devine mai puțin vizibilă, iar atenția se deplasează, aproape imperceptibil, de la acțiunile autorului către experiența și comportamentul victimei.
Schimbarea cuvintelor, singură, nu va rezolva violența. Dar poate contribui la schimbarea culturii în care violența este uneori ignorată, minimizată, scuzată sau tratată ca inevitabilă. Reforma legislativă și instituțională, educația, prevenția, sprijinul pentru victime și felul în care vorbim public despre aceste fapte se pot susține reciproc.
Cifrele din întrebare vorbesc de la sine. Avem de-a face cu o problemă complexă și gravă, iar răspunsul trebuie să fie pe măsură. Abordarea problemei trebuie să vină din toate unghiurile pe care le avem la dispoziție, în același timp.
Dă-mi un titlu românesc din ultimele 12 luni care, rescris după principiile campaniei, ar fi schimbat felul în care publicul a perceput cazul. Care a fost formularea originală, care ar fi fost a ta și de ce contează exact acel transfer de subiect?
„O femeie a fost violată în Sectorul 2, sub amenințarea cuțitului. Cum și-a asigurat scăparea” a fost schimbat în „Un bărbat a sechestrat și violat o femeie în Sectorul 2”.
Asta încercăm să explicăm prin campanie. Nu schimbăm faptele. Nu adăugăm nimic. Doar că nici nu transformăm femeia asupra căreia s-a exercitat violența în protagonistul acțiunii.
În primul titlu, ochiul citește mai întâi „o femeie a fost violată”. În al doilea, aflăm cine a acționat. Pentru mine, acesta este transferul care contează: de la „ce i s-a întâmplat femeii?” la „cine a făcut asta?”.
Există cercetare lingvistică ce arată că vocea pasivă în relatările de presă reduce atribuirea de responsabilitate către agresor. Dar e cale lungă de la „cititorul citește altfel” la „mai puține femei sunt agresate”. Ce dovezi sunt că o schimbare sistematică de limbaj în redacții poate produce o schimbare comportamentală?
Aici cred că trebuie să fim foarte riguroși. Nu există o dovadă care să ne permită să spunem că, dacă presa trece sistematic de la pasiv la activ, numărul agresiunilor va scădea cu X la sută. Dacă am spune asta, am exagera ceea ce ne permite cercetarea să afirmăm.
Avem însă dovezi pentru verigile intermediare.
Cercetarea arată că felul în care utilizăm cuvintele poate modifica atribuirea responsabilității. Un studiu din Statele Unite a arătat că relatările la pasiv despre violența împotriva femeilor au dus la o atribuire mai redusă a responsabilității autorului în rândul participanților bărbați, iar atât participanții bărbați, cât și femeile au manifestat o acceptare mai mare a violenței atunci când textul era formulat la pasiv. Pe scurt: folosirea pasivului poate influența percepția asupra responsabilității autorului și asupra gravității răului produs victimei.
Un alt studiu a găsit o asociere între folosirea pasivului în descrierea violului, acceptarea miturilor despre viol și atribuirea unei responsabilități mai mari victimei și mai mici agresorului.
Dar între percepție și comportament există, evident, foarte multe alte variabile. Tocmai de aceea, campania nu poate fi singura intervenție care să contribuie la reducerea actelor de violență. Ce putem spune este că normele și atitudinile contează atunci când vorbim despre prevenție.
Așa cum am spus mai sus, avem dovezi pentru verigile intermediare, nu avem încă demonstrată ultima verigă. Avem însă suficiente dovezi ca să luăm în serios efectul limbajului asupra percepției și atitudinilor, iar pentru mine acesta este un motiv foarte bun să intervenim. Dar m-aș bucura enorm ca tocmai campania noastră să contribuie la cercetarea următoarei etape: ce se întâmplă atunci când schimbarea nu mai este un experiment cu câteva propoziții, ci devine practică editorială la scară mare?
Un contraargument frecvent: insistând ca redacțiile să spună „un bărbat a agresat o femeie” în loc de „o femeie a fost agresată”, nu riști să transformi fiecare relatare într-un șablon și să pierzi nuanța editorială pe care un text bun o cere? Cum răspunzi eventualilor sceptici care ar vedea campania ca pe un advocacy deghizat în prescripție de stil?
Dacă aș cere ca fiecare titlu să înceapă cu „un bărbat”, aș fi de acord cu ei. Ar fi un jurnalism de foarte proastă calitate și foarte plictisitor.
Dar nu asta cerem.
Poți scrie un titlu în zece feluri diferite și să păstrezi responsabilitatea clară. Poți avea stil, nuanță, context și o voce editorială foarte puternică fără să faci autorul acțiunii să dispară. De fapt, aș spune că asta cere mai multă pricepere jurnalistică, nu mai puțină.
Și nici vocea pasivă nu este în sine un dușman. Uneori are un rol perfect legitim. Problema apare atunci când o folosim într-un mod care mută constant centrul poveștii de la persoana care a acționat la persoana asupra căreia s-a acționat.
Ca jurnalist, nu consider asta ca fiind advocacy deghizat. Jurnalismul are deja reguli despre acuratețe, identificare, prezumția de nevinovăție și felul în care tratăm persoanele vulnerabile. Niciuna dintre aceste reguli nu distruge creativitatea redacțională.
Până la urmă, campania urmărește acuratețea în exprimare: dacă știm cine a făcut ceva, hai să construim propoziția astfel încât și cititorul să poată înțelege cine a făcut ce cui.
În ultimii ani, declarații ale multor politicieni români au fost catalogate sexiste, agresive sau incitante la adresa femeilor. Câți politicieni s-au alăturat campaniei? Câți au opus-o public? Și ce spune răcoarea politică pe această temă despre clasa politică românească actuală?
Până acum, niciun politician nu s-a alăturat oficial campaniei și nu cunosc niciun politician care să se fi poziționat public împotriva ei. Deci nu aș pretinde că există o opoziție politică față de „Spune Lucrurilor pe Nume”. Pur și simplu nu am avut încă acel tip de implicare.
Dar aici aș nuanța puțin premisa întrebării, pentru că între timp s-a întâmplat ceva foarte important în România. Legea privind prevenirea și combaterea femicidului a primit, de fapt, o susținere politică foarte largă. A fost inițiată de sute de parlamentari din aproape întregul spectru politic, a trecut de Senat cu 97 de voturi pentru, șapte abțineri și unul împotrivă, iar Camera Deputaților a adoptat-o cu 284 de voturi pentru, două abțineri și unul împotrivă. Președintele Nicușor Dan a promulgat legea pe 23 aprilie 2026.
Mi s-ar părea incorect, în contextul acesta, să spun pur și simplu că întreaga clasă politică românească este nepăsătoare față de subiect. Avem dovada că, atunci când presiunea publică și munca societății civile devin suficient de puternice, consensul politic este posibil.
Ce mi-aș dori acum este ca implicarea să nu se oprească la votarea unei legi. Mi-ar plăcea să văd politicienii aplicând aceleași standarde și propriului limbaj, reacționând atunci când colegii lor folosesc misoginia ca instrument politic și susținând inclusiv schimbările culturale mai puțin spectaculoase — să nu mai normalizeze glumele misogine, să nu folosească viața personală sau aspectul unei femei pentru a o discredita, să conteste public astfel de derapaje chiar și atunci când vin din propriul partid și să vorbească despre violența împotriva femeilor cu aceeași responsabilitate în toate cazurile, nu doar cele care ajung pe prima pagină și nu doar în zilele în care există presiune publică.
Pentru că e destul de ușor să votezi împotriva femicidului (mai ales atunci când presiunea din afară este atât de vizibilă). E mai greu să te uiți la cultura care precede violența și să accepți că și tu ai un rol în schimbarea ei.
Ai observat că, în UK, o declarație misogină publică generează aproape imediat costuri reputaționale, iar în România, nu. Dincolo de limbaj, ce infrastructură socială lipsește în România: presiune de la advertiseri, mecanisme de accountability între colegi, organizații civice cu greutate?
Aș fi puțin atentă la idealizarea Marii Britanii. Trăiesc acolo și pot spune fără nicio problemă că misoginia există, că politicienii scapă uneori foarte ușor după declarații revoltătoare și că presa britanică are propriile ei probleme serioase.
Dar da, există o diferență pe care o simt. În Marea Britanie sunt mai multe locuri din care poate veni costul reputațional. Poate veni din presă, din propriul partid, de la angajatori, de la public, de la organizații sau de la branduri care nu vor să fie asociate cu anumite lucruri.
În România, de multe ori avem o explozie de indignare care durează două-trei zile, după care trecem la scandalul următor. Cred că ceea ce ne lipsește cel mai mult este continuitatea consecinței.
Și nu cred că organizațiile civice românești sunt lipsite de greutate. Dimpotrivă. Tocmai adoptarea legislației privind femicidul arată cât de mult poate realiza societatea civilă prin presiune susținută. Sunt organizații care au lucrat ani de zile pentru a documenta problema și a împinge instituțiile spre schimbare.
Poate că întrebarea este cum transformăm reacția într-un ecosistem de responsabilizare. Cum facem ca o declarație să nu dispară după 48 de ore? Cine o ține minte? Cine revine asupra ei? Cine spune „nu, omul acesta nu poate pretinde că nu s-a întâmplat nimic”?
Acolo cred că România mai are de construit.
Înainte ca un titlu să fie scris într-o redacție, există comunicatul de la Poliție sau Parchet, texte aproape întotdeauna în voce pasivă, fără autor, fără faptă atribuită clar. Ai purtat discuții cu IGPR, Parchetul, MAI despre limbajul lor instituțional? Au răspuns? Și dacă presa preia formularea oficială ca atare, nu cumva campania îți atacă veriga greșită?
Problema există și am întâlnit foarte multe exemple de limbaj instituțional în care acțiunea și responsabilitatea devin greu de urmărit.
În România nu am avut încă un dialog formal și susținut cu IGPR, MAI sau Parchetul General despre introducerea unor reguli de limbaj la nivel național. Și acestea sunt absolut pe lista instituțiilor cu care vrem să lucrăm.
De fapt, campania nu se adresează doar presei tocmai din acest motiv. Se adresează mass-mediei, autorităților și organizațiilor. Dacă formularea pornește prost dintr-un comunicat oficial și apoi este copiată în 20 de publicații, avem o problemă mult mai mare decât un redactor care a ales prost un titlu.
Pe de altă parte, nici presa nu poate spune: „așa scria în comunicat”. Un comunicat al Poliției este o sursă, nu un articol gata de publicare. Jurnalistul are în continuare responsabilitatea de a-l înțelege, de a-l verifica și de a-l scrie pentru public.
Nu consider că „atacăm” veriga greșită. Cred că am greși dacă am ataca doar o singură verigă.
Ai fondat Outcry Witness, platformă anonimă pentru supraviețuitorii de agresiune sexuală. Cum se hrănesc reciproc cele două proiecte? Datele agregate de pe platformă influențează ce ceri redacțiilor; cuvintele schimbate în redacții, cum schimbă felul în care supraviețuitorii își percep propria experiență?
Aici trebuie să corectez puțin premisa întrebării: noi nu folosim relatările de pe Outcry Witness pentru a produce date agregate despre experiențele supraviețuitorilor.
Outcry Witness le permite persoanelor care au trecut prin abuz sexual să păstreze o înregistrare anonimă a ceea ce li s-a întâmplat, pentru ca apoi să poată decide, în ritmul propriu, dacă și când vor să depună plângere la poliție. Înregistrările sunt criptate și noi nu avem acces la conținutul lor. Pentru mine, acest lucru este esențial. Nu vreau ca cineva să intre pe platformă având impresia că povestea lui va deveni materialul nostru de cercetare.
Legătura dintre cele două proiecte este alta și, într-un fel, e mult mai profundă.
Lucrând în această zonă, vezi cât de greu le poate fi oamenilor să spună clar ce li s-a întâmplat. Uneori durează luni sau ani. Iar în tot acest timp, societatea le oferă un vocabular. Presa le oferă un vocabular. Poliția, prietenii, familia și social media le oferă un vocabular.
Dacă acel vocabular spune mereu că femeia „a ajuns într-o situație”, că un bărbat „și-a pierdut controlul”, că gelozia explică ceea ce a făcut sau că trebuie să analizăm comportamentul victimei, lucrurile acestea încep să facă parte din felul în care oamenii își interpretează propriile experiențe.
Aș vrea ca cineva care a trecut prin abuz să deschidă un ziar și să nu i se ofere încă un motiv să se întrebe ce a făcut el sau ea greșit. Responsabilitatea trebuie să rămână la persoana care a ales să facă răul.
Peste cinci ani, când te uiți la presa românească care relatează un caz de violență asupra femeilor, ce anume îți va spune că „Spune Lucrurilor pe Nume” a reușit, dincolo de un titlu schimbat? Care e semnalul de ordin doi al victoriei și ce semnal te-ar face să zici că ai greșit calculul?
Probabil că voi ști că am reușit atunci când nu va mai trebui să facem atât de mult zgomot.
Dacă peste cinci ani un jurnalist vede un titlu care ascunde autorul și primul lui instinct este să spună „nu e bine”, pentru mine acela este un succes mai important decât faptul că noi am convins o publicație să modifice un titlu.
Vreau să văd ghiduri editoriale interne — care chiar să fie respectate. Vreau ca editorii să pună întrebarea înainte de publicare, nu după ce îi contactăm noi. Vreau ca studenții la jurnalism să învețe lucrurile acestea ca parte din meserie. Vreau comunicate mai bune din partea instituțiilor și, mai ales, vreau ca publicul să înceapă să observe singur când un autor a dispărut dintr-o poveste.
Asta ar însemna că nu mai vorbim despre misiunea unei campanii, ci despre un standard.
Și da, există și un rezultat care m-ar obliga să spun că nu suntem încă unde am fi vrut să fim. Dacă peste cinci ani redacțiile vor fi învățat doar să inverseze mecanic activul cu pasivul, dar vor continua să romantizeze gelozia, să transforme abuzul în divertisment, să caute explicații în comportamentul victimei și să dezgroape detalii irelevante din viața ei pentru clickuri, atunci am schimbat gramatica și atât.
Iar asta nu mi-ar fi suficient.
Campania se numește „Spune Lucrurilor pe Nume” tocmai pentru că, în fond, misiunea noastră este mai mare decât vocea activă sau pasivă. Este despre o întrebare pe care am învățat-o și ca jurnalist și la care revin mereu: cine a făcut ce cui?
Dacă peste cinci ani răspunsul este evident din felul în care relatăm violența, fără să mai fie nevoie să-l scoatem noi cu forcepsul dintr-un titlu, atunci voi spune că am făcut un pas important înainte în lupta cu violența. Între timp, mergem mai departe cu toate celelalte lucruri la care lucrăm.
Despre campania Spune Lucrurilor pe Nume
Spune Lucrurilor pe Nume este o campanie națională dedicată folosirii unui limbaj corect și responsabil în descrierea violenței și a abuzului. Inițiativa promovează formulări care numesc fapta, indică autorul și evită exprimările vagi sau pasive care pot estompa responsabilitatea. Prin ghiduri, resurse și colaborări cu presa, instituțiile și profesioniștii din domeniu, campania urmărește să creeze un cadru în care faptele sunt prezentate clar, iar victimele sunt protejate printr-o relatare riguroasă și corectă. Mai multe informații despre campanie și despre cum poate fi sprijinit demersul, pe site-ul Spune Lucrurilor pe Nume.
Despre Outcry Witness
Outcry Witness este o platformă activă în Marea Britanie, dedicată supraviețuitorilor violenței sexuale care nu sunt pregătiți sau nu sunt siguri că doresc să depună plângere la poliție. Platforma oferă un spațiu sigur și complet anonim în care utilizatorii pot să își structureze și să își documenteze experiențele în ritmul propriu. Astfel, sunt păstrate detalii care ar putea deveni importante în cazul în care, la un moment dat, aleg să depună plângere.
Outcry Witness nu influențează deciziile utilizatorilor, nu îi îndreaptă spre o anumită alegere și nu înlocuiește poliția, consilierea sau sprijinul juridic. Pentru că între momentul în care se întâmplă ceva și momentul în care o persoană este pregătită să vorbească pot trece luni sau chiar ani, Outcry Witness are o misiune simplă: să păstreze intacte opțiunile pe care supraviețuitorii le vor avea atunci.
Interviu realizat în scris, în limba română.
