Drumul Taberei, la șapte dimineața
A patra ediție a Festivalului Florilor transformă, pentru câteva zile, parcul dintre blocurile cu zece etaje într-un alt fel de cartier. Am ajuns dis-de-dimineață, când încă nici parcul nu se trezise.
Parcul, lacul și blocurile. Festivalul are loc între ele.
Am ajuns la șapte fără un sfert. Aerul era rece, deși ne aflam într-o zi care promitea să se încălzească mult. E acel cald de iunie care nu te apasă, ci doar te însoțește — dar la șapte încă nu se simțea. Doar lumina. Lumina razantă a soarelui de iunie care, în primele cincisprezece minute, transformă orice cartier într-un loc care pare că n-ar fi de-aici.
La intrarea în parc, flori sub forma S6. De la Sectorul 6. E un fel de mândrie locală care, dacă ești ”vinitură” ca mine, te face să zâmbești. În spatele literelor, blocurile de zece etaje stau în picioare de cincizeci de ani. Albe. Galbene. Antracit. Culori amestecate rămase din timpuri diferite. Privirile lor mate, cu balcoane cât palma, erau aceleași ca în iarnă. Doar că acum, sub ele, creșteau flori.
E un eveniment de sector, dar cu anvergură la nivel de București. Seara nu ai unde arunca un ac. Din păcate lumea nu prea vine cu transportul public, deși parcul e destul de bine conectat și la tramvai și la metrou.
Parcul, scurt
Parcul a fost trasat în anii șaizeci, odată cu cartierul. Servea, la vremea aceea, o populație de șaizeci de mii de oameni — o cifră care pare nerealistă astăzi, dar era exactă. Se numea Alexandru Moghioroș, după un vicepremier comunist din guvernul Chivu Stoica.
În '76 i-au săpat un ștrand cu trei piscine, la care vecinii îi spuneau Trei Ligheane. Oficial două mii cinci sute de oameni se răcoreau aici. Neoficial mult mai mulți. Pământul excavat a devenit un deal artificial în partea de sud a parcului. După '89 i s-a schimbat numele. A devenit Parcul Drumul Taberei.
În 2013 a intrat în modernizare. A durat doi ani, a costat aproape 75 de milioane de lei și a fost amintit prin presă, la vremea aceea, mai mult pentru controverse decât pentru rezultat. În 2018 au mai venit alte douăsprezece milioane pentru reabilitări. În octombrie 2019 s-au terminat cele șapte pavilioane de seră cu plante tropicale — o mie trei sute cincizeci de metri pătrați împărțiți în șapte cabinete tematice.
Astăzi, pe la șapte dimineața de iunie, parcul Drumul Taberei e — fără nici o exagerare — unul dintre cele mai frumoase din București.
Asta e ce am venit să văd.
Mirii care n-au existat
Într-un colțul al parcului, sub o arcadă de mireasă făcută din mușchi spaniol și trandafiri albi, erau patru manechine.
Un bărbat și o femeie, în port popular, doi miri din plastic care nu s-au căsătorit niciodată. El avea pălărie de paie. Ea avea flori în păr. Privirile lor erau fixate una în alta — ușor melancolic, fără să se atingă. La picioarele lor, un butoi de cupru. Lavandă. Lalele albe care nu mai erau din sezonul lor și totuși erau aici, perfect.
M-am uitat la asta câteva secunde mai mult decât aș fi vrut.
Sentimentul declanșat nu a fost nostalgie — pentru că eu n-am fost niciodată la o nuntă în port popular. Era altceva. Era ideea că cineva, probabil o echipă întreagă a stat ore în șir și a aranjat fiecare floare la locul ei pentru o ceremonie care nu va avea loc.
A reconstruit un ritual presupus.
Lângă mine, un angajat municipal, îmbrăcat cu o vestă fosforescentă stropea cu apă o bordură de lavandă din spatele instalației. Nu m-a observat. M-au privit doar florile pe care le uda.
M-am uitat la mire. M-am uitat la mireasă. Am plecat.
Miorițele
Am făcut o sută de metri și eram în altă lume.
Câteva oi din flori. Două erau din spice. Una, din trandafiri roz și albi. Stăteau în iarbă, una lângă alta, ca o turmă reală care s-ar fi oprit să pască. Erau absurde. Și totuși, când m-am apropiat, am avut sentimentul straniu că vor fâlfâi din coadă.
Mai departe, un păun din mozaic albastru — o sculptură de metal — stătea pe un trunchi de iederă care urca din pământ ca o ondulație lungă, vegetală, dintr-o poveste a fraților Grimm.
În jurul lui, câțiva oameni veniți și ei de dimineață făceau poze. O femeie singură, în trening făcea o pauză din alergare ca să se uite cinci secunde la sculptura asta înainte să-și ia drumul mai departe.
Aceea e moneda festivalului, dimineața — o femeie care aleargă, se oprește, privește, și pleacă mai departe. N-a făcut o poză. N-a scos telefonul. Doar a stat cinci secunde lângă păun, apoi a continuat.
E ciudat felul în care un parc dintre blocuri de zece etaje, cu joacă uzată și bănci stricate, poate să devină — pentru trei zile — un loc în care un om care aleargă la șapte dimineața se oprește să-și odihnească ochii pe o sculptură de păun.
Tăcerea aceea n-o auzi des în Drumul Taberei.
Stâlpul cu panglici
Și apoi era cercul.
În mijlocul peluzei, un stâlp ca o secțiune a Coloanei infinitului cu zeci de panglici colorate care coborau spiralat și se prindeau, la pământ, într-o masă imensă de flori. Hortensii. Gerbera. Ciulini. Lavandă. Trandafiri. Toate amestecate, fără ordine — și totuși cu o logică pe care n-o vezi imediat.
Era un May pole. Un stâlp de mai. Un ritual din toată Europa pre-creștină care, în anul ăsta, în 2026, în mijlocul betoanelor sectorului 6, stătea aproape singur. La șapte dimineața, doar câteva persoane veniseră să se uite la el. Vântul ușor mișca panglicile între ele și le făcea să se atingă, scurt, fără sunet.
M-am oprit.
M-am uitat la panglici. M-am uitat la florile de la bază — atât de multe, atât de aproape, încât aveam o tentație să mă aplec și să iau una. Nu am luat. M-am gândit că, dacă fiecare om care va trece pe-aici astăzi ar lua una, peste o oră n-ar mai fi nimic.
Asta e ce ține totul. Înțelegerea tacită că e al nostru, fără să fie al meu.
Podul
Pe la opt și ceva, soarele urcase suficient cât să încălzească aerul, dar lumina era încă mai degrabă blândă decât crudă. Mi-am terminat tura mică și mă întorceam spre intrarea principală. M-am apropiat de podul de sticlă — podul nou, suspendat pe cabluri, care unește cele două maluri ale lacului.
Pe el, o singură femeie. Mergea încet, cu spatele la mine. Avea un rucsac mic. Privirea ei era undeva în depărtare, spre malul celălalt, unde se vedea blocul lung al cartierului.
N-o cunoșteam. N-o voi cunoaște niciodată. Dar, pentru două minute, drumul ei era și al meu. Și am înțeles — fără să mă întreb nimic complicat — că ăsta a fost lucrul. Nu mirii. Nu oile. Nu păunul. Nu stâlpul cu panglici.
A fost felul în care, pentru trei zile, sectorul șase a oprit pentru o oră ritmul cotidianului — al Bucureștiului și al bucureștenilor — și a oferit cuiva o dimineață de iunie în care să meargă încet, singur, peste un lac, cu lumina rece a dimineții pe față.
Asta e Festivalul Florolor.
În spatele meu, undeva între oi și păun, am auzit pași grăbiți — un alt angajat venea cu o roabă cu pământ, în timp ce o femeie își făcea poze dansând pe podul de flori. Începea ziua a doua. Peste câteva ore, parcul va fi din nou plin de oameni. De copii. De câini. De telefoane care fotografiază.
La șapte dimineața, parcul a fost al meu și al câtorva alți vizitatori matinali.
Și, prin extensie, al fiecărui om care va veni mai târziu și își va aminti, de aici și până în iunie viitor, că într-o săptămână din 2026 cineva a stat și a aranjat flori pe un deal artificial săpat în 1976, ca să-i fie cartierului lui un pic mai frumos.
Reportaj de Adi Coco · RomâniaFrumoasă · Festivalul Florilor, Drumul Taberei, București, 6 iunie 2026.
1 / 26
