O ridiche cumpărată la Hala Obor a venit cu duba din Adunații Copăceni înainte de cinci dimineața. E făcută aici, asta e clar. Câțiva metri mai încolo, raftul cu miere — cele patruzeci de borcane mici, scrise de mână cu polen, propolis, păstură — sunt făcute aici. La doi pași, lăzile cu roșii au pe ele etichete galbene cu un singur cuvânt scris cu pixul: Colibași. Tot aici.
Dar dacă ridici privirea, sub plafonul halei renovate în 2010, se aprind sute de neoane care s-au făcut nu se știe unde.
„Făcut aici" e un cuvânt care, în 2026, devine din ce în ce mai greu de definit.
Eticheta
Pentru Bruxelles, „aici" se traduce în schemele europene de calitate. La începutul anului 2026, România avea 16 produse recunoscute oficial: 12 cu Indicație Geografică Protejată (IGP), 2 Specialități Tradiționale Garantate (STG) și o singură Denumire de Origine Protejată (DOP) — Telemeaua de Ibănești, înregistrată în 2016 cu saramura naturală din izvoarele Orșovei (Mureș). Altele — salata cu icre de știucă de Tulcea, plăcinta dobrogeană — sunt în evaluare.
Toate-s aici, geografic. Au, juridic, dreptul să poarte cuvântul „aici" pe etichetă.
Și tot restul, cele câteva milioane de produse care trec zilnic prin țara asta, le poartă fără drept, le poartă fals, sau nu le poartă deloc.
Apa care ne curge dedesubt
România are sute de izvoare de apă minerală și exportă branduri pe care le știe orice român — Borsec, Dorna, Bucovina, Aqua Carpatica, Perla Harghitei. Reprezentanții industriei repetă, de ani buni, o cifră care a devenit aproape un brand național: peste șaizeci la sută din rezervele Europei. Nu există însă statistici oficiale care să o confirme; e o estimare, nu un fapt.
Cifra reală a rezervelor n-o știm exact. Cifra pe care o vedem zilnic e alta: în supermarketurile din București, prețul apei minerale românești pe litru se apropie, de câțiva ani buni, de prețul apei minerale din Luxemburg.
„Făcut aici" nu înseamnă neapărat că rămâne aici. Și nu înseamnă, neapărat, că e ieftină aici.
Codul care nu se vede
Mai e o industrie care se face aici și care nu se vede: software-ul. În 2023–2024 lucrau în țară între 190.000 și 215.000 de specialiști IT. Exporturile de servicii ICT au depășit unsprezece miliarde de dolari în 2024 — una dintre cele mai mari categorii de servicii pe care țara le vinde în străinătate.
Sub fiecare aplicație de banking pe care o folosesc nemții, sub fiecare aplicație de delivery pe care o folosesc francezii, sub fiecare interfață de telecom pe care o folosesc britanicii, sunt câteva mii de rânduri scrise într-un birou din Cluj, din Iași, din Timișoara. Niciuna nu are eticheta „Făcut în România".
E făcut aici. Dar nu se vede aici. Știm cum stăm cu digitalizarea...
Mierea, floarea-soarelui, stupul
În 2015, România avea aproximativ 1,4 milioane de familii de albine și producea între 28.000 și 35.000 de tone de miere într-un an bun — unul dintre cei mai mari producători din Uniunea Europeană. La mierea ecologică, locul trei în Europa, după Bulgaria și Italia, cu peste o sută șaptezeci de mii de stupi certificați. La numărul de stupi conta, până nu demult, ca al doilea în UE. Între timp, Italia a urcat.
Asta era. În 2025, recolta a fost mult sub normal: insecticide, schimbare climatică, ierni nepotrivite. Cei circa patruzeci de mii de apicultori ai țării spun că anul ăsta vor fi mai puțini decât în 2024. Nu vor mai trăi mult, dacă nu se schimbă ceva.
Tot aici se face și cea mai multă floarea-soarelui din Uniunea Europeană. Uleiul cu care se prăjește în jumătate de Europă a crescut, statistic vorbind, undeva între Brăila și Călărași.
Și acolo nu mai e nici o etichetă.
Lemnul care cântă
În munții Gurghiului, lângă Lăpușna, e o rezervație numită oficial „Molidul de rezonanță din Pădurea Lăpușna". Lemnul ei, tăiat după regulile vechi (un anumit număr de inele pe centimetru, o anumită lipsă de noduri, un anumit ton când îl loveşti cu degetul), pleacă la Hora Reghin — fabrica din 1951 care produce circa șaptezeci de mii de instrumente muzicale pe an, dintre care peste optzeci la sută merg la export, în mâinile unor profesori, copii și soliști care nu știu de Lăpușna.
Există o legendă, des repetată, care zice că emisarii lui Stradivari ar fi cumpărat lemn din Valea Gurghiului. E doar o legendă transmisă oral, fără confirmare documentară, dar pe care toți cei din zonă o spun la fel. Asta și e, poate, una dintre definițiile „făcut aici": un loc care face un lucru atât de bine, încât legenda crește în jurul lui ca o coajă.
Cele neetichetate
România mai face ceva pentru lumea de afară pe care nu o etichetează niciodată: servicii web pentru industria 18+. După estimările cele mai des citate, al doilea producător mondial de conținut erotic după Statele Unite, primul în Europa, cu peste o sută de mii de oameni care lucrează în ramura asta și o cifră de afaceri estimată la peste trei sute de milioane de dolari pe an. Sunt estimări, nu statistici oficiale — sectorul nu apare ca atare în nomenclatorul ANAF.
E poate cea mai mare zonă „făcut aici" pe care n-o să o vezi vreodată pe vreun raft. E un fapt. Doar atât.
Aici
Eu, care fotografiez țara asta încet, am ajuns la o concluzie: „făcut aici" nu e o etichetă, e o întrebare.
E întrebarea pe care o pui când vezi un drum care intră într-un sat — cine l-a construit, când, cu cine? E întrebarea pe care o pui când deschizi un borcan cu miere — de la cine, de pe care floare, în care vară? E întrebarea pe care o pui când vezi un pod peste Siret, peste Olt, peste Dunăre — cine, când, după ce nevoie?
Răspunsurile nu sunt aproape niciodată o etichetă.
În cele mai multe cazuri, „făcut aici" înseamnă: făcut de o femeie cu mănuși de cauciuc, înainte de cinci dimineața; făcut de un inginer din școala lui Saligny; făcut de 40.000 de apicultori care nu se cunosc între ei; făcut, de fapt, de generația dinainte de noi, în condițiile pe care le-am moștenit.
Cei mai mulți români n-au cumpărat niciodată o telemea cu eticheta DOP. Au cumpărat însă o telemea de la o femeie care le-a spus de unde e. Eticheta era vocea ei.
La nouă dimineața
La Hala Obor, femeia cu mănuși de cauciuc termină de stropit ridichile pentru a treia oară. Ridichile ei n-au, juridic, niciun fel de etichetă. N-au DOP, n-au IGP, n-au „Made in Romania". Au, în schimb, un drum exact — Adunații Copăceni, Giurgiu, 30 de kilometri sud, DN5, o dubă, o oră, o tarabă, o sticlă de plastic cu capac găurit.
Asta e eticheta pe care o caut.
