Mașinile care nu pleacă nicăieri
Faci check in-ul și intri în Pavilionul B al Romexpo la nouă și jumătate dimineața. Primul aer pe care-l tragi în piept nu aduce a tehnologie. Miroase a nou. Mochete, panouri și... mașini.
Două Mercedes, un coupé negru și un SUV antracit, te așteaptă sub un panou cu litere de becuri. Romexpo a fost gazda multor saloane auto începând cu sfârșitul anilor '90. Acum e conferință tech, dar poate fi ceva mai tech decât noile generații de mașini?
Pavilionul are tavanul său industrial de fermă metalică, lămpile sale suspendate, podelele sale de PVC care reflectă ușor lumina galbenă. Astăzi e plin de bannere cu cod și inteligență artificială. Dar la nouă și jumătate, când conferința încă nu a început, sub lămpile pe jumătate aprinse, pavilionul atrage atenția. Te oprești câteva secunde lângă coupé-ul AMG. E uimitor cât de tăcut poate fi un motor conceput să fie „nervos".
În spate, în depărtare, deja s-aud primii pași. O voce bărbătească testează un microfon. Test. Test, doi — zece. Cineva, undeva, gustă cafeaua și o pune înapoi pe masă. Începe ziua.
Copiii care construiesc
Mergi cinci minute pe covorul roșu, treci pe lângă două scene pe care încă nu a urcat nimeni, treci pe lângă un automat de cafea și deodată dispare albastrul electric al brand-urilor de soft.
În locul lui, roz fucsia. Și cuburi.
Șapte copii, niciunul mai mare de zece ani, stau așezați direct pe cuburile colorate ca într-o piesă de Minecraft scoasă din ecran. Au în brațe laptopuri. Doi adulți, instructori după ținută, se apleacă peste ei și le arată ceva pe ecran. Unul dintre copii, cu părul bălai și o privire care pare să nu mai fi clipit de cinci minute, scrie ceva. Apoi își ridică ochii. Pe panoul din spate, două fotografii imense: un băiat și o fată care par că-i supraveghează.
E o liniște ciudată aici, în contrast cu pavilionul din jur. Nu liniștea unei săli de clasă, în care e impusă disciplina. E liniștea pe care o face un copil care s-a adâncit în ceva și a uitat că există adulți în jur.
Stai un minut, două, fără să te miști. Te uiți la mâna unui copil care ezită deasupra tastaturii și apoi se hotărăște. La un instructor care nu corectează — explică. La un alt copil care a întors capul către coleg și îi arată ceva pe propriul ecran, fără să întrebe pe nimeni dacă are voie.
Mai târziu, când o să-ți amintești ziua, asta o să fie scena pe care o ai întâi. Nu vorbitorii. Nu cifrele. Cei șapte copii pe cuburi de Minecraft, învățând să programeze, într-o conferință de adulți care construiesc softuri pentru bănci.
Pleci de acolo aproape în vârful picioarelor.
Femeia care a ratat un examen
La douăsprezece și un sfert, la DevLead Stage, e plin. Stai în spatele rândului trei între o mulțime de „puști" puțin trecuți de 20 de ani. E o conferință unde media de vârstă nu aparține generației mele.
Clara Popescu Brooks — fondatoarea Homestead AI, plecată din România de aproape trei decenii — vorbește calm, despre un singur cuvânt. Forcing function. Funcția care te forțează. Acel moment în care opțiunile se închid și hotărâri pe care le evitai devin posibile, fiindcă au rămas singurele.
Înainte să ajungă acolo, însă, deschide cu o galerie de fotografii. Imagini personale, simple. Un răsărit la Marea Neagră, trimis de fratele ei cu o zi în urmă. Un coleg cu care a lucrat cinci ani — întâi într-o firmă mai mică, apoi la Google — într-o vacanță în Himalaya. Soția unui prieten, fotografiată în Portugalia. Un colț de restaurant din Virginia, cu o statuie de bronz în fundal, pe nume Simon. „Suntem mai conectați", spune ea, „decât am fost vreodată. E un moment în care lucrurile se schimbă rapid."
Construiește pe scena DevLead o singură idee — că AI-ul nu înlocuiește inginerul, ci îi schimbă tavanul. Inginerul de astăzi nu mai face doar backend. Are idei despre produs. Despre UI. Despre tendință. „Suntem o orchestră," spune. Un singur om poate fi, în același timp, project manager, designer, arhitect, regizor.
Vorbește apoi despre produsul pe care îl construiește. ECOU — o aplicație privată în care familiile își păstrează, organizează și povestesc mai departe propriile istorii. „Folosim AI", spune. „Dar nu lăsăm modelul să-ți inventeze copilăria." Echipa ei e formată din ingineri, dar nu numai. Unii sunt artiști. Unii cântă în trupe. Unii scriu poezie în weekend. Ideea, repetă ea, e că inginerii sunt creativi — doar că nimeni nu le-a cerut, până acum, să fie și asta în orele de program.
Citează în treacăt una dintre fondatoarele Anthropic. O femeie cu studii de filologie engleză, nu inginerie, care a spus, recent, că în era AI abilitățile creative au devenit mai importante decât cele inginerești. Brooks aprobă cu un zâmbet sec. Și se gândește, aici, la un examen.
„Și eu am vrut să fiu arhitect", spune. „Mi s-a schimbat traseul." Atât. Trei propoziții. Audiența râde, ușor — e râsul unei recunoașteri pe care nu o pune nimeni în cuvinte.
În Q&A, cineva întreabă despre societatea care se polarizează în era AI. Răspunde liniștit, dar serios. AI-ul, spune ea, devine treptat o utilitate — apă, electricitate, internet, inteligență. Trei dintre ele ajung uniform. A patra, deocamdată, nu. „Sunt sate întregi care n-au apă curentă. N-or să aibă nici inteligență curentă. Mă sperie."
Un alt om întreabă despre „rushul AI engineer-ilor" — oameni care își adaugă pe LinkedIn titulatura fără să fi scris vreodată cod de antrenament. Brooks povestește un curs de instructaj AI urmat de ea, trei săptămâni, douăzeci și două de sesiuni. Instructoarea — o tânără de douăzeci și doi de ani — nu era inginer. „Funcționează", spune. „Dar dacă scoți inginerul din ecuație, ai o arhitectură care nu se ridică." Tace o secundă. Apoi numește lucrul direct: e o goană după aur. Și ca în orice goană după aur, sunt mineri reali și sunt impostori.
Către final, povestește despre o seară. Cu o noapte înainte, după networking-ul de la conferință, a mers la un concert la Ateneul Român — clădirea de pe Calea Victoriei terminată în 1888. „Veneam la concerte aici în adolescență, în anii optzeci," spune. „Tata vitreg și fratele mai mare aveau abonament. Mergeam și mă plictiseam — fără să mă uit." Aseară, însă, ceva era diferit. La unul dintre fragmentele finale — o piesă din coloana sonoră Game of Thrones, cu un cor amplu și cincisprezece umbre proiectate pe scenă — luminile au fost gestionate de fratele ei mai mic. „N-a făcut muzică niciodată", spune ea. „Face lumini." Inginerie, deci. Dar pentru artă.
În sală, oamenii au tăcut.
Aplauzele la final nu sunt politicoase. Sunt aplauzele unei săli care s-a recunoscut în cineva care vorbește. Cinci-șase oameni se ridică, formează o coadă scurtă. Brooks răspunde, una câte una. Pleci înaintea ei.
Afară din sală, pe coridor, mergi prin lumina albastră a unui banner Microsoft și te gândești la examenul care nu i-a ieșit. La câți din generația ei au schimbat traseul fără voie și unde au ajuns acum.
Consultantul Cristi
Mai târziu, pe o scenă principală, lipită de un corner sponsorizat, e altceva.
Cristi Popesco — pentru cei care n-au ținut bine minte, „Consultantul Cristi" — urcă, cu microfonul într-o mână, un pointer în ealaltă și începe ca și cum tocmai ar fi ieșit dintr-un weekly meeting cu camera stinsă. Audiența îl recunoaște din primele secunde. Câțiva încep să râdă înainte ca el să termine prima frază. E un râs de „știu ce urmează" — recunoașterea unei vieți pe care fiecare a trăit-o, pe care fiecare o trăiește în acest moment.
Vorbește despre multinaționale. Despre PowerPoint-urile cerute de manageri. Despre săli de meeting în care zece oameni cu camerele închise spun „let me jump in real quick", după care nimeni nu sare nicăieri. Despre KPI-uri și OKR-uri și „leveraging synergies”. Despre urimăritul postărilor pe LinkedIn al oamenilor care ar vrea pe OnlyFans.
Sala râde. Râde mult. Râde un fel anume — râde că fiecare s-a recunoscut într-una din impostaze. Bărbații în cămăși cu lanyard albastru. Femeile la rândul trei cu cești de cafea în mână. Cei câțiva în costum care au venit de la Java Stage. Toți. Și râsul ține mai mult decât te-ai aștepta.
E altă liniște decât cea de la copiii din zona Minecraft. E liniștea care vine după râs — momentul scurt în care fiecare se uită la el însuși și își confirmă, fără voce, că da, e adevărat. Brooks vorbise, două sesiuni mai devreme, despre fereastra care se închide și forțează deciziile. Cristi vorbește, fără să o spună, despre fereastra care a rămas deschisă prea mult — și despre toate concursurile pe care le-am pierdut, ratând momentele în care trebuia să sărim pe ea.
La sfârșit nu se formează coadă pentru întrebări. Fiindcă nu e nimic de întrebat. Oamenii pleacă, pur și simplu, cu zâmbetul mai larg decât intraseră.
Un om singur
Conferința continuă, cu vorbitorii ei pe scene, cu coloana de oameni care intră și iese din sălile improvizate. Dar undeva între două pavilioane, într-o zonă de lucru, e cineva care pare că pierde un deadline. E concentrat la taste și la ecranul din fața sa. Pare a se apropia de 40. E peste media generală aparentă. Tricou alb. Ochelari subțiri.
În jur, pavilionul vuiește. Pe un singur perete, se aud trei vorbitori paralel, doi din scene, unul dintr-un podcast înregistrat live. La douăzeci de metri, copiii sunt încă pe cuburile lor. La treizeci, Brooks tocmai și-a strâns mâna cu cineva. Iar el — bărbatul ăsta, pe care nu-l vezi pe nicio agendă, pe care nu-l vor cita kicker-uri de revistă — lucrează.
Te oprești. Te uiți la el o secundă mai mult decât trebuie. Te gândești că poate are un termen limită. Sau o ofertă pe care a trimis-o azi-dimineață și încă n-a primit răspuns. Sau o prezentare pe care urma s-o țină mâine. Sau, mai probabil, are doar de lucru.
Conferința — cu vorbitorii ei, cu copiii pe Minecraft, cu Brooks la DevLead, cu Mercedes-urile de la intrare, cu emoji-ul Hugging Face zâmbind de pe ecranul Web Stage — există paralel cu el. Sau, mai cinstit spus: el există paralel cu ea. E greu de spus care e fundalul cui.
Astăzi, în Romexpo, mai sunt câteva sute de oameni ca el — în săli, pe coridoare, sub corturi de sponsorizare, în zone de workstation. Toți au venit la o conferință despre cum AI-ul rescrie modul în care se scrie cod. Mulți, însă, în timp ce ascultă vorbitorii, au deschis laptopurile și au continuat lucrul.
E un fel de a participa, pe care nicio agendă nu-l înregistrează.
1 / 35După 4-5 conferința se mai liniștește. Vorbitorii pleacă spre after-party. Copiii sunt strânși de pe cuburile de Minecraft. Cele două Mercedesuri rămân. Mâine — Ziua 2 — o tânără româncă care lucrează la OpenAI va deschide Main Stage-ul cu un keynote despre cum AI-ul rescrie modul în care se scrie software. Dar asta e o altă zi.
Astăzi, DevTalks 2026 a fost mult mai mult decât îi spune numele. A fost o expoziție de tehnologii sub capotă. A fost o școală. A fost un teatru cu o femeie care vorbea despre un examen ratat. A fost o pauză de stand-up. A fost o cameră de așteptare în care un om lucra în liniște.
Toate sub același tavan industrial de la Romexpo.
---
FotoReportaj de Adi Coco · RomâniaFrumoasă · 3 iunie 2026.
