În noaptea de 23 spre 24 iunie, în centrul Borșei, pe strada închisă circulației, se ridică un rug clădit din făclii de lemn despicat. În jurul lui — sute de oameni, trei generații de dansatori în port maramureșean, muzicanți cu viori și dobă. Iar înainte de foc: arii de operă și balet sub munții Rodnei, la concertul „Simfonia Iubirii". Un obicei atestat documentar în zona Vișeu–Borșa de cercetarea etnografică, sărbătorit azi ca eveniment al întregii comunități.
Piramida stă în mijlocul străzii după apusul soarelui. E din lemn alb, proaspăt despicat, aproape delicată — genul de obiect pe lângă care treci fără să-l vezi. Seara are alte priorități: pe scena din centrul orașului de munte se cântă operă și se dansează balet, food-truck-urile scot churros și limonadă, terasele sunt pline, copiii trag de baloane, telefoanele filmează tot.
Înainte de foc: „Simfonia Iubirii"
Puține săli de concert din lume au un asemenea fundal. În spatele scenei, dincolo de brazii din prim-plan, urcă versanții Munților Rodnei, cu creasta Pietrosului încă pătată de nori. Concertul „Simfonia Iubirii" — parte a festivalului „Nopți de Sânziene" — aduce la Borșa arii celebre de operă, canțonete italiene, valsuri, tango-uri și muzică de film, cu dirijorul-violonist Bogdan Costache, tenorul italian Paolo Spagnuolo de la Teatro alla Scala din Milano, tânărul chitarist Gabriel Popescu, Orchestra di Teatro d'Opera Italiana, Orchestra Opera Vox, baletul și corul Opera Vox.
Deschid, cum se cuvine la Sânziene, ai casei: grupurile de dansatoare ale locului, pe scena decorată cu motive de cusătură maramureșeană — cruciulițe roșii și negre, ca pe pieptarele din sală. Apoi lumea se schimbă. Instrumentistele orchestrei nu poartă negrul de rigoare al fosei, ci rochii lungi de culoarea verii — verde crud, albastru, roz pudrat — și cununi de flori în păr, în ton cu sărbătoarea. Corul, la fel: rochii pastel și coronițe de sânziene, de parcă zânele nopții ar fi primit partituri.
Momentul care rămâne: Bogdan Costache coboară de pe scenă cu vioara cu tot și trece printre rândurile de scaune cântând. O fetiță în rochie albă, cocoțată pe genunchii tatălui, întinde mâna și atinge arcușul care se mișcă — o secundă în care muzica clasică nu mai are nici fosă, nici stal, nici protocol.
Balerina își dansează primul solo din „Lacul lebedelor", în tutu alb, pe muzica interpretată live de orchestră; mai târziu revine cu partenerul ei de scenă, într-un tango aproape de marginea scenei, la un pas de primul rând. Printre momentele serii — „Caruso", omagiul lui Lucio Dalla pentru marele tenor, și tema din „Pirații din Caraibe", dovada că „muzica de film" din program nu era o figură de stil. Iar când corul ridică paharele într-un toast — brindisi-ul din „La Traviata", momentul în care opera însăși ciocnește un pahar cu publicul — cupele prind lumina roz a reflectoarelor.
Finalul e cu confetti: tot ansamblul, umăr la umăr — frac lângă cunună de flori, balerini lângă violoniste — se înclină în ploaia colorată. Deasupra scenei atârnă luna plină de pe ecranul LED; alta, proiectată, alunecă pe fațada primăriei. Între cele două luni, orașul se ridică de pe scaune. Adevăratul „bis" al serii nu e pe scenă.
1 / 47Se aprinde focul
Grupurile de dansatori se strâng în jurul piramidei, cineva apropie o flacără — și în câteva secunde strada nu mai are decât un singur centru de atenție. Orașul se așază roată, de la sine, cum se așază oamenii în jurul unui foc de când există focuri.
Merită să te apropii, cât te lasă dogoarea. Rugul nu e făcut din lemne de foc. E făcut din obiecte: mănunchiuri de șipci de brad despicate mărunt, legate cu sfoară și sârmă, îndesate cu câlți, așezate unul peste altul. Unele au formă de scară îngustă, cu trepte crestate, unse cu rășină neagră. Sunt făclii — obiectele care, în satele de pe valea Vișeului, se roteau aprinse deasupra capului în ajunul Sânzienelor, an de an, generație după generație. Aici, în centrul orașului, ele alcătuiesc chiar trupul focului. Nu recuzită: obiceiul însuși, pus pe rug.
Flăcările urcă de câțiva metri. Scânteile se ridică înalte, fumul se așază peste blocuri și peste clădirea spitalului din fundal. Căldura împinge cercul de privitori un pas înapoi, apoi încă unul. Iar în lumina portocalie intră, rând pe rând, dansatorii.
Trei generații în jurul unui foc
Cel mai mic dintre ei abia trece de un metru. Stă foarte drept, cu pălăria neagră trasă pe ochi, și își caută perechea cu seriozitatea cuiva care știe că nu e joacă. Fetița din fața lui are cunună de flori albe, împletită strâns; pe la mijlocul dansului, cununa începe să-i alunece pe frunte și ea o împinge la loc fără să piardă pasul. La doi pași, vâlvătaia.
Ansamblurile vin în valuri, pe vârste: copiii, apoi fetele și feciorii, apoi bărbații în toată firea. Toți poartă portul văii — cămăși albe cu broderie, pieptare înflorate cusute des, zadii în dungi late roșu-negru, pălării cu boruri mici, opinci cu nojițe legate peste ciorapi de lână albă. Pe capul fetelor, cununi din flori albe și galbene: sânzienele care dau numele nopții.
Muzica se face pe loc, fără scenă și fără playback. Viori, saxofon, acordeon, dobă — muzicanții stau în picioare între foc și mulțime, cu fețele lucind de căldură, și țin ritmul cât țin dansatorii. Feciorii joacă bărbătește, în cerc, cu bătăi în palme și strigături care taie zgomotul mulțimii. La un moment dat îngenunchează toți odată — un singur genunchi, o singură mișcare — și unul dintre ei își smulge pălăria și o flutură spre foc, ca un salut. Fetele intră în horă cu mâinile pe umerii celor din față. Într-un rând lung, dansatorii întind palmele deschise spre flăcări, cum ai întinde mâinile să te încălzești — sau să dai ceva.
În jur, orașul întreg. Bunici pe margine, cu paltoane pe umeri deși e iunie. La munte e rece seara, chiar și în toiul verii. Părinți cu copii adormiți pe umeri. Jandarmi și polițiști păzind perimetrul, cu spatele la foc și fața la mulțime, cum le e meseria. Zeci de telefoane ridicate. Și, printre costume croite după rânduieli de secol XIX, un tricou negru cu Rolling Stones — Borșa anului 2026, contrast fără nicio contradicție.
Telefoanele obosesc primele. Reflectoarele lor se sting unul câte unul, și atunci se aude ce era acolo tot timpul: trosnetul lemnului, viorile, și o tăcere bună, de oameni care se uită în foc și nu simt nevoia să spună nimic.
Spre finalul nopții, rugul se prăbușește în jar. Pe asfalt rămân cozile albe ale făcliilor, cu capetele carbonizate și sârma care le-a ținut legate — același detaliu de construcție pe care etnografii maramureșeni îl consemnează de zeci de ani. Un obicei întreg, rezumat într-o bucată de sârmă înnegrită.
Evenimentul e organizat de primărie și de casa de cultură din Borșa, cu ansamblurile locale — o sărbătoare asumată instituțional. Dar obiceiul pe care îl pune în scenă nu e o invenție de festival. E unul dintre puținele obiceiuri românești cu foc de Sânziene atestate documentar — și tocmai aici, pe valea Vișeului, e acasă.
1 / 38Istoria documentată: ce știm sigur despre focurile de Sânziene
Aici merită să încetinim, pentru că în jurul Sânzienelor s-a țesut multă mitologie modernă. Ce se poate demonstra cu documente e mai puțin spectaculos decât legendele — și tocmai de aceea mai prețios.
Prima urmă scrisă are 160 de ani și aparține unui sas meticulos. În 1866, la Sibiu, istoricul Wilhelm Schmidt publica o carte despre calendarul popular al românilor din Transilvania — „Das Jahr und seine Tage in Meinung und Brauch der Romänen Siebenbürgens" — în care nota, la sărbătoarea numită „symzelene": „Abends erglühen Johannisfeuer auf den Höhen" — „seara strălucesc focuri de Sânziene pe înălțimi". Flăcările lor, scria Schmidt, trebuiau „să alunge de la oameni, vite și câmp vraja celor răi". Vorbea despre zona Clujului „și alte părți". Este cea mai veche atestare verificabilă a focurilor de Sânziene la români.
La fel de grăitor e ce lipsește din documente. Marea culegere despre sărbătorile de vară — Tudor Pamfile, „Sărbătorile de vară la români" (1910), care acoperă mai ales Moldova și Muntenia — descrie pe zeci de pagini Sânzienele cu cununi aruncate pe acoperiș, plante de leac și iarmaroace de Drăgaică, dar nu pomenește niciun foc. Nici Dimitrie Cantemir, în cea mai veche descriere a sărbătorii („Descriptio Moldaviae", ~1714–1716, despre Drăgaică), nu amintește vreunul. Iar în Oltenia, anchetele Atlasului Etnografic Român și studiile academice recente n-au consemnat focuri de Sânziene deloc. Concluzia documentară e limpede: obiceiul n-a fost niciodată general la toți românii. Focul de Sânziene e un obicei al nordului — Transilvania de nord și, mai ales, Maramureșul.
Iar pe valea Vișeului e cel mai bine documentat din toată România. Revista de etnografie „Memoria Ethnologica" a publicat studiul lui Ștefan Andreica despre sărbătoarea Sânzienelor la Vișeu de Sus: „Cel mai cunoscut obicei practicat în seara de Sânziene, după asfințitul soarelui, este învârtitul făcliilor. Este un mijloc de îmbunare a Sânzienelor și de alungare a zânelor rele, a duhurilor necurate, a strigoilor... Focul făcliilor atrage norocul la măritat și la însurat." Din teren e culeasă și strigătura, în grai, cu tot cu promisiunea ei de dragoste: „Hai, Marie, la faclie, / C-a zâňi șî Vasalie... / Să ťe dai pisťe faclie." Vino la făclie — că vine și Vasile.
Etnologul Anamaria Iuga, șefa Secției de Studii Etnologice a Muzeului Național al Țăranului Român, confirma într-un interviu din 2017 că obiceiul e încă viu „în zona Vișeului" — Vișeu de Jos, Vișeu de Mijloc, Vișeu de Sus, Moisei și Borșa: focuri aprinse după apusul soarelui, făclii „confecționate din bucățele de brad" rotite „conform mișcării circulare a soarelui", roți de fân aprinse lăsate să coboare dealul, strigătul „Ia făclia, măi!". Tot ea nota și schimbările, fără nostalgii inutile: de teama incendiilor la clăile de fân, obiceiul a coborât de pe dealuri spre văile râurilor, iar purtătorii lui principali sunt azi copiii.
Cum se face o făclie, descrie etnograful băimărean Pamfil Bilțiu: un țăruș de brad uscat, ascuțit la un capăt pentru mâner, crăpat la celălalt și umplut cu rășină și așchii, „apoi îl leagă cu o sârmă să nu sară focul când arde". Exact obiectele care au ars în această noapte pe asfaltul Borșei — până la detaliul sârmei, vizibil în jar.
Etnologul Ion Ghinoiu, coordonatorul Atlasului Etnografic Român, a fixat obiceiul în dicționarele sale sub numele „Făclia de Sânziene": flăcăii se adunau seara „pe o înălțime din afara vetrei satului", se așezau în cerc, roteau făcliile aprinse „de la răsărit la apus" strigând „Făclia, măăă!", apoi coborau în sat și le împlântau în livezi — focul dus acasă, în pomii care urmau să rodească. Ghinoiu notează că obiceiul există doar „în unele zone etnografice". Nu în toată țara.
Mai există un singur loc în România unde focul comunitar de Sânziene e la fel de bine documentat: Maieru, pe valea Someșului Mare (Bistrița-Năsăud) — dincolo de munte, la sud de Borșa — unde muzeul local invocă o atestare din 1768 și unde peste foc se sare de trei ori, „ca să fii ferit de duhuri rele și de boli".
Ce nu se poate documenta — „obicei dacic"
Pe internet, focurile de Sânziene sunt aproape invariabil descrise ca „ritual dacic", „cult solar precreștin", „moștenire de mii de ani". Adevărul documentar e mai modest și merită spus ca atare.
Nu există nicio atestare antică a obiceiului. Prima urmă scrisă la români e cea din 1866. Ce a fost înainte — secole sau milenii — e posibil, dar nedemonstrabil. Interpretarea „solară" (rotirea făcliilor ca imitare a soarelui la solstițiu) aparține cercetătorilor, începând chiar cu Schmidt în 1866 și continuând cu Ghinoiu. Oamenii care practicau obiceiul vorbeau, în sursele de teren, despre altceva, mai aproape de viață: duhuri rele de alungat, noroc la măritat, livezi de apărat. Iar un detaliu smulge orice rigoare astronomică: pe valea Vișeului, dacă în 23 iunie plouă, făcliile se amână senin pentru ajunul Sfinților Petru și Pavel, peste cinci zile. Soarele poate să aștepte; oamenii nu-și strică sărbătoarea.
Nici cercetarea europeană nu mai susține azi teoria cultului solar. James Frazer, părintele ei, a abandonat-o el însuși în favoarea explicației purificatoare — focul care arde răul — iar istoricul britanic Ronald Hutton („The Stations of the Sun", Oxford, 1996) a arătat că explicațiile date de participanți, de-a lungul secolelor, au fost mereu cele protectoare, nu cele astronomice.
Ce se poate spune cu certitudine e altceva, și nu e puțin: Borșa și valea Vișeului păstrează unul dintre puținele obiceiuri de foc de Sânziene autentic documentate din România — cu descrieri etnografice publicate, cu strigături culese în grai, cu o tehnică de confecționare transmisă până azi. Forma s-a schimbat, cum se schimbă tot ce e viu: de pe dealuri în centrul orașului, de la ceata de feciori la ansamblurile organizate, de la întunericul văii la lumina telefoanelor. Sârma care leagă șipcile a rămas aceeași.
O noapte europeană
Focul din centrul Borșei are echivalent pe tot continentul. Ajunul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul — 24 iunie, la trei zile după solstițiu — e noaptea focurilor în toată Europa, și e așa de aproape nouă secole încoace: prima consemnare a obiceiului ca datină populară o face teologul parizian Jean Beleth pe la 1150. În Transilvania, focul de „Szent Iván" cu sărit peste flăcări e atestat la maghiari încă din 1570, la Cluj. Spaniolii au San Juan, francezii Saint-Jean — la Paris, până la 1648, focul îl aprindea regele în persoană —, letonii au Jāņi, slavii de est Ivan Kupala. Iar în Pirinei, coborârea cu făclii aprinse din munte în noaptea solstițiului e, din 2015, patrimoniu imaterial UNESCO; Andorra, Spania și Franța au depus dosarul împreună.
România nu apare în marile sinteze europene despre focurile de vară — Frazer nici nu i-a inclus pe români în capitolul său despre „Midsummer Fires". Poate pentru că forma românească e alta: nu rugul uriaș al pieței, ci făclia individuală — rotită deasupra capului, purtată prin livadă, împlântată în pământ. Un obicei de mână, nu de mulțime. Mai mic, mai intim — și de aceea mai ușor de pierdut, dacă nu-l ține cineva aprins.
La Borșa îl țin. Cu jandarmi în jurul perimetrului, cu churros la zece metri și cu Rolling Stones pe un tricou — dar îl țin.
Detalii de reținut
* Festivalul „Nopți de Sânziene" a cuprins, în aceeași seară de 23 iunie, concertul „Simfonia Iubirii" pe scena din centru — cu Bogdan Costache, Paolo Spagnuolo, Gabriel Popescu, orchestrele și baletul/corul Opera Vox, conform anunțului organizatorilor — și, după lăsarea întunericului, aprinderea focului de Sânziene pe strada principală.
* Făcliile din rug sunt confecționate tradițional: șipci de brad despicate, legate în mănunchiuri cu sfoară și sârmă, umplute cu câlți și rășină — tehnica descrisă de etnograful Pamfil Bilțiu.
* Portul e cel al văii Vișeului: pieptare bogat brodate, zadii în dungi roșu-negru, opinci cu nojițe, pălării mici; fetele poartă cununi de sânziene (Galium verum și flori de câmp).
* Zona Vișeu–Borșa (cu Moisei, Vișeu de Sus, de Mijloc și de Jos) e una dintre cele două arii din România cu focuri de Sânziene solid documentate etnografic; cealaltă e Maieru, Bistrița-Năsăud.
* Numele sărbătorii vine de la planta sânziană; ziua suprapune sărbătoarea creștină a Nașterii Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) și apropierea solstițiului — de unde și numele german al focurilor, „Johannisfeuer", folosit încă din 1866 pentru cele românești.
* Ce nu am văzut în această ediție: învârtitul făcliilor pe dealuri și săritul peste foc — la Borșa, în centru, focul e al întregii comunități, iar ritualul s-a concentrat în jurul rugului, cu dans și muzică. Învârtitul făcliilor în oraș nu se practică: e prea periculos în mulțime.
Când jarul se lasă, oamenii nu pleacă. Mai stau, fără motiv și fără grabă, cu fețele portocalii — copiii moțăind pe umerii taților, muzicanții slăbind strunele, jandarmii uitându-se și ei, în sfârșit, la foc. O noapte pe an, un oraș întreg privește în același punct — cum priveau, acum 160 de ani, sătenii lui Wilhelm Schmidt focurile de pe dealuri. Restul anului, făcliile așteaptă într-o magazie, despicate, legate cu sârmă, gata.
