”După douăzeci de ani” - continuarea celor trei mușchetari e unul dintre romanele care mi-au marcat copilăria. Aproape imposibil de găsit în librării — ca aproape toate cărțile bune, îl mai puteai prinde prin bibliotecile publice. După douăzeci de ani de Bookfest, Bucureștiul are un loc în care intrarea e liberă, expozanții sunt o sută cincizeci și opt și conversațiile despre cărți se poartă în picioare, lângă rafturile pline de titluri. O imagine care înainte de 89 nu era nici măcar fantezie.
Liniștea anume
În Pavilionul B2 al Romexpo, miercurea trecută după-amiază, am intrat în zgomotul caracteristic unui târg — pași grăbiți, muzică de fundal de la un stand îndepărtat, voci care se chemau. Și totuși, la cinci pași distanță de orice intrare, începea altceva. O liniște aplicată. Aplecările capului peste o copertă. Felul în care un om de șaptezeci de ani răsfoia un volum de istorie ținându-l aproape de față, fără să-i pese de cine trece pe lângă el.
Era liniștea unui om singur într-o cameră cu cărți, doar că aici se țineau mii de astfel de camere alături. Nu era o coincidență. Era ce vine de la sine, când în jurul tău nu mai este nimeni, ci doar coperți care așteaptă.
E o liniște pe care, în România, am învățat-o relativ recent.
Pe sub mână
Înainte de 1989, cărțile nu se găseau în librării. Sau, mai exact: nu se găseau cele bune.
Tirajele erau planificate central, distribuția pică din rafuri în câteva ore, librăriile vindeau, de cele mai multe ori, ce nu cumpărase nimeni — broșuri ideologice, romane de partid, tratate tehnice. Restul se mișca pe sub tejghea. Cărțile bune erau marfă — la fel ca brânza, carnea sau cafeaua naturală — și se dădeau pe sub mână. Dacă cunoșteai o vânzătoare la librărie plăteai ceva în plus sau aduceai la schimb altceva.
Cazul-emblemă al deceniului opt e „Shōgun" al lui James Clavell. Editura Univers a semnat contractul de traducere în noiembrie 1985 și a publicat romanul în 1988, în două volume, peste o mie trei sute de pagini, în traducerea Doinei Cerăceanu. Tirajul oficial: treizeci și cinci de mii de exemplare — pentru o țară cu aproape douăzeci și trei de milioane de oameni. Adică o carte la șase sute cincizeci de locuitori.
Nu a fost de ajuns. Shōgun a devenit un fenomen — un cuvânt pe care, în 1988, nu îl folosea nimeni pentru cărți. Oamenii își împrumutau volumele între ei, în liste cu zece-cincisprezece nume care așteptau. Cei care îl citiseră vorbeau pe la colțuri, în autobuze, la cafele, despre Toda Mariko — Mariko-san — femeia samurai care moare pentru un secret. Despre cum britanicul Blackthorne învață onoarea într-o lume care nu vorbește limba lui. Despre Japonia care, în 1600, semăna ciudat cu o țară din 1988 — controlată, ritualizată, în care fiecare gest era citit ca semn.
Era marfă de contrabandă. Și se făcea coadă pentru ea, ca pentru pâine, care și ea, se cumpăra pe cartelă. Asta era România în care s-au făcut cărți în decembrie '89.
Douăzeci de ani de Bookfest
Târgul-eveniment liber, public, cu sute de expozanți și mii de vizitatori, a apărut târziu. România post-comunistă a avut treisprezece ani de librării deschise, dar fără propriul târg coordonat. Asociația Editorilor din România — fondată în 1991 — fusese până atunci cunoscută mai mult pentru standurile de la Frankfurt și Paris decât pentru un eveniment propriu.
În iunie 2006, în halele 13-15 ale Romexpo, Gabriel Liiceanu — fondatorul Humanitas — a deschis prima ediție Bookfest. Ideea: editori români, sub un singur acoperiș, cu intrare liberă pentru public. Părea atunci o încercare. Au mai trecut câțiva ani până a devenit certitudine.
Douăzeci de ani mai târziu, Liiceanu era încă pe scena de la Arena Stage. Humanitas — încă unul dintre standurile cele mai aglomerate. AER e condusă de Lidia Bodea — director general al Humanitas — care, în comunicările dinainte de ediție, a vorbit despre cifrele din ce în ce mai mari și despre publicul tot mai tânăr.
Tinerii, într-adevăr, se vedeau. La standurile de literatură contemporană, lângă rafturile cu young adult, lângă cele cu autori străini abia traduși. Generația care n-a apucat să șoptească despre Mariko-san pe la colțuri și nici nu trebuie. Pentru ei, cărțile sunt obiecte normale într-o lume normală.
E mai puțin romantic. Și e bine că e așa.
Cifrele
Ediția a XIX-a. 3 - 7 iunie. O sută cincizeci și opt de expozanți. Patru sute cincizeci și cinci de evenimente. Intrarea, liberă.
Numere care, citite alături de cele patru sute de exemplare Shōgun care nu erau de ajuns pentru un oraș de trei milioane de oameni, par dintr-o altă țară. Și sunt.
Bulgaria, în 2026
Invitatul de onoare al ediției a fost Bulgaria. Paisprezece scriitori, poeți și autori pentru copii au compus delegația bulgară — cu peste treizeci de evenimente desfășurate atât la Romexpo, cât și în alte spații culturale din București.
Deschiderea, miercuri la șase seara, a fost un dialog între Gheorghi Gospodinov — autorul lui Adăpostul vremii (International Booker Prize, 2023) — și Mircea Cărtărescu. Titlul dialogului: „Geografii interioare: Sofia, București și literatura memoriei." Moderator: Mirela Nagâț.
E genul de eveniment pe care, dacă l-ai fi văzut într-un program al Wigmore Hall sau la Cheltenham Literature Festival, te-ai fi simțit obligat să-l notezi în calendar.
Ăsta e Bookfest. O țară mică, cu sute de cărți traduse pe an, care își aduce propriul Booker și propria voce, le pune față în față, și lasă publicul să asculte.
Câteva chipuri pe care le-am dus cu mine
Mai mult decât oamenii anume, am ținut minte stările.
Tăcerea atentă. A unui om care a citit toată viața și care, intrând într-un târg cu zece mii de oameni, găsește o carte pe care nu o caută, dar care era acolo. Pentru zece secunde, nu mai există nimeni în jur. Nu se grăbește pentru că nu are unde să se grăbească. Pentru zece secunde, el și autorul acelei cărți sunt singuri într-o cameră.
Lăcomia bună. A cuiva care a găsit ce căuta. Două cărți în mâna stângă, una în dreapta, niciun gând că ar trebui să se oprească. Mai e timp. Mai sunt bani. Mai e o lună întreagă de citit acasă. E o lăcomie care arată bine pe un om, pentru că e singurul fel de lăcomie care nu cere nimic înapoi.
Răbdarea unui meșteșug. A unui om care, în 2026, încă semnează dedicații cu cerneală neagră și mănuși de cauciuc, ca să nu lase urme pe pagina următoare. Cumpărătorii așteaptă. Nu pentru autograf — pentru gestul în sine. Pentru că în spațiul acela, gestul de a primi o pagină scrisă manual nu se mai întâmplă des. Și pentru că, dacă se întâmplă, merită cele cinci minute.
Concentrarea pe care n-o vezi pe stradă. A unei femei care recunoaște că vede prost. Aici, lângă raft, cu un creion în mână, ține cartea atât de aproape de față încât pare că o sărută. Nu îi pasă cine trece. Citește o pagină. Apoi încă una. Apoi o pune jos și ia alta.
Concentrarea cu care un om ascultă un autor. Trei minute la o conversație care nu e programată. Posterul din spate fixează numele. Restul îți rămâne ca o frază bine spusă, dintre multele care în restul anului ar fi fost îngropate într-un podcast pe care nu mai aveai timp să-l asculți.
Curajul de a citi în public. A cuiva care, în picioare, lângă un stand de dezvoltare personală, deschide o carte și citește prima pagină. Nu se sfiește că poate să-l vadă cineva. Nu se ascunde de eticheta categoriei. Bookfest e și unul dintre puținele locuri unde nimeni nu te judecă după ce găsești pe raftul tău.
După douăzeci de ani
Nu e un eveniment de divertisment. Nu e un mall. E mai aproape de o bibliotecă deschisă pentru cinci zile, dintr-un oraș în care, acum după 35 de ani de la căderea comunismului avem și o Bibliotecă Națională chiar mai mare decât Pavilionul Romexpo.
E ușor să rezumi Bookfest ca o săptămână de promoții și autografe. Toate sunt acolo. Dar adevărata sa funcție e mai delicată — e momentul în care un public care, restul anului, cumpără cărți câte una, intră într-un spațiu unde toți ceilalți fac același lucru. În care un copil de zece ani vede prima dată că lectura are corporalitate — că nu e o aplicație, nu e o materie de școală, ci sute de mii de obiecte tipărite, cu autori vii care semnează la cinci metri distanță.
Pentru cinci zile pe an, Romexpo redevine ce e numele lui — expo — și ce nu mai e nicăieri altundeva în București: un loc în care lectura e expusă ca atare. Fără medieri. Fără algoritmi. Și fără să trebuiască să cunoști pe cineva.
E mult, după douăzeci de ani. E mai mult decât părea posibil în 1988, când un om de douăzeci și cinci de ani din București, în drum spre serviciu, ducea sub haină un volum de Shōgun pe care trebuia să-l înapoieze a doua zi unui coleg care îl aștepta pe-al lui.
1 / 21---
Fotoreportaj de Adi Coco · RomâniaFrumoasă · 8 iunie 2026.
Surse:
[Bookfest — site oficial](https://bookfest.ro/)
[Agerpres — Bookfest 2026: 455 de evenimente, 158 de expozanți](https://agerpres.ro/cultura-media/2026/05/27/salonul-international-de-carte-bookfest---intre-3-si-7-iunie-la-romexpo-455-de-evenimente-propuse-de--1560477)
[Adevărul — Bookfest 2026 începe la Romexpo. Gospodinov și Cărtărescu deschid ediția aniversară](https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/bookfest-2026-incepe-la-romexpo-gheorghi-2533854.html)
[Antena 3 — Programul târgului de carte](https://www.antena3.ro/actualitate/cultura/bookfest-2026-incepe-cu-un-dialog-intre-mircea-cartarescu-si-gheorghi-gospodinov-programul-targului-de-carte-790576.html)
[Lege5 — Hotărârea CEDO Cauza S.C. Editura Orizonturi (date contract Shōgun, 35.000 ex., Editura Univers, 1985)](https://lege5.ro/gratuit/gezdanjwge/hotararea-in-cauza-sc-editura-orizonturi-srl-impotriva-romaniei-cererea-nr-15872-03-din-13052008)
[Ministerul Culturii — Salonul Internațional de Carte BOOKFEST](https://www.cultura.ro/salonul-international-de-carte-bookfest/)
