1.075 km — atât are sectorul românesc al Dunării, de la Baziaș (kilometrul fluvial 1075) până la Sulina (kilometrul 0). Este cel mai lung sector național al fluviului dintre toate cele 10 țări pe care le străbate (Encyclopædia Britannica).
~2.850–2.857 km — lungimea totală, din zona Pădurii Negre până la Marea Neagră. Sursele dau valori ușor diferite, după modul de măsurare. Sectorul românesc reprezintă circa 38% din fluviu — cu o nuanță: o bună parte e graniță, nu curs care trece „prin" interiorul țării.
0,6 km — atât ține granița pe Dunăre cu Republica Moldova, lângă Galați. Cât o stradă de cartier. (Restul frontierei fluviale: ~235,5 km cu Serbia, ~469,5 km cu Bulgaria, ~53,9 km cu Ucraina.)
3 brațe — în Deltă, fluviul se desparte în Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe. Lungimile diferă după sursă și mod de măsurare (Chilia, cel mai lung, ~111–120 km; Sfântu Gheorghe, curs sinuos ~112 km; Sulina ~64 km). Sulina este brațul canalizat și principalul canal de navigație maritimă — de aceea după el se numără kilometrii.
Apa, între secetă și potop
~15.800 m³/s — debitul maxim, atins la viitura din aprilie 2006; cel mai mare din ultimii ~160 de ani (din 1840 încoace).
~1.500 m³/s — debitul minim, în septembrie 2003, la intrarea în țară (Apele Române, citat de presă). Unele lucrări hidrologice dau o valoare ușor mai mare (~1.640 m³/s, în august 2003). Oricum ai lua-o, între secetă și viitură e o diferență de circa zece ori: același fluviu, două fețe.
~6.500 m³/s — debitul mediu multianual, cifră des folosită; valoarea exactă depinde de stația hidrometrică și de perioada de referință.
Oameni și mărfuri
~32 de milioane de tone de marfă au trecut pe Dunăre / căile navigabile interioare într-un an (2023, potrivit presei economice; cifra exactă depinde de indicator — tone, tone-kilometru, transport intern sau total).
Printre cele mai mari ponderi din UE — România mută o parte neobișnuit de mare din transportul ei de marfă pe apă. Pentru o țară care se plânge de șosele, fluviul cară tăcut mult.
Fără evidență completă — numărul pasagerilor nu apare într-o statistică publică, completă și ușor de consultat pentru toate traversările locale. Transportul portuar e raportat de INS, dar naveta zilnică de pe maluri și cursele din Deltă scapă, foarte probabil, evidenței — un mijloc de transport mai folosit decât arată hârtiile.
Peste 10 treceri cu bacul/feribotul leagă cele două maluri: patru spre Bulgaria (Zimnicea, Bechet, Turnu Măgurele, Călărași), una spre Ucraina (Isaccea) și mai multe interne — Galați–I.C. Brătianu, Brăila–Smârdan, Tulcea, Nufăru, Piatra–Ostrov. Lista variază sezonier și de la un operator la altul.
Energie și beton
~10% (variabil de la an la an) — atât poate acoperi din producția națională de electricitate o singură construcție de pe Dunăre: Porțile de Fier I, cea mai mare hidrocentrală a țării după puterea instalată (circa 1.166 MW; agregatele au fost puse în funcțiune în 1970–1971, inaugurarea oficială în 1972).
Doar 2 poduri traversează Dunărea pe toată granița cu Bulgaria — aproape 470 km de fluviu comun, peste care se trece pe la Giurgiu–Ruse (1954) și Calafat–Vidin (2013). Restul, cu bacul.
64,4 km — lungimea Canalului Dunăre–Marea Neagră (95,6 km cu ramura nordică Poarta Albă–Midia Năvodari). Inaugurat în 1984, scurtează drumul navelor spre Constanța cu circa 400 km.
Cea mai mare viitură recentă
Primăvara lui 2006 a adus una dintre cele mai mari viituri măsurate pe Dunărea românească: aproximativ 60 de zile de ape mari, peste 15.000 de oameni evacuați, circa 87.000 ha inundate — adică aproximativ 870 km² — și pagube de ~340 de milioane de euro.
„Granița de doliu" (înainte de 1989)
Există un capitol al Dunării despre care nu se vorbește la lecția de geografie. În anii regimului comunist, sectorul de frontieră cu Iugoslavia a fost una dintre principalele rute de fugă din țară — traversată înot sau cu bărci improvizate.
În 1988, un ziar vest-german (Niedersächsische Tageszeitung, 30 decembrie 1988) relata că, în acel an, circa 400 de fugari fuseseră împușcați de grănicerii români la granița cu Iugoslavia, iar mulți alții se înecaseră în Dunăre. Frontiera româno-iugoslavă a ajuns să fie considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei la sfârșitul anilor '80.
Numărul total al morților rămâne necunoscut — nu există o statistică oficială. Cea mai amplă documentare jurnalistică, volumul „Mormintele tac" al lui Johann Steiner și al Doinei Magheți, adună mărturii și urme ale celor care nu au reușit: morminte anonime în satele de pe malul sârbesc și pe cel românesc, la Orșova și prin Clisură. Cifrele despre totalul tentativelor și al morților trebuie citite ca estimări și mărturii, nu ca date oficiale.
Un fluviu care, în alte vremuri, a fost și drum, și graniță, și speranță, și mormânt.
1 / 8
