Casele încondeiate din Ciocănești par vechi de când lumea. Prima a fost decorată pe la 1950, la cererea unei femei. Cum a ajuns modelul ei pe cele mai multe case ale comunei se poate urmări cu nume și cu acte.
La marginea drumului, casa e albă, cu acoperiș de draniță și cu un cerdac îngust. De o parte și de alta a fiecărei ferestre urcă pe perete câte o figură maro, înaltă cât fereastra. Sub streașină merge un brâu de romburi. Peste balustrada portocalie a cerdacului atârnă două covoare de lână. Pe tăblița verde din curte scrie, cu litere albe: „Muzeul Țăran Leontina”.
Din primăvara lui 2026, gospodăria e una dintre cele opt case vechi ale satului restaurate și deschise vizitatorilor, sub numele „Drumul Caselor Tradiționale”. De la ea începe aproape tot ce se povestește despre Ciocănești. Satul de pe Bistrița Aurie e cunoscut pentru fațadele lui „încondeiate”, cu modele care se regăsesc pe ouăle de Paște și pe cămășile din partea locului, iar obiceiul pare, privit din drum, vechi de când lumea. Are, de fapt, vârsta unui om: în jur de 75 de ani. Mai are un nume de femeie, un nume de meșter și o hotărâre de consiliu local.
O casă, pe la 1950
Leontina Țăran moștenise casa de la soacra ei. Când a renovat-o, a chemat un meșter din sat, pe Dumitru Tomoiagă, cioplitor în lemn, zugrav și zidar. Povestea a spus-o chiar ea ziarului „Crai Nou”, care o publica în august 2014 și îi dădea 92 de ani: „Am ales și am creat împreună modelul, apoi am făcut primul «pui» pe peretele casei.” „Pui” li se spune, la Ciocănești, modelelor de pe pereți. Greul, își amintea ea, a fost până când meșterul a găsit felul de a modela tencuiala, care era moale.
Anul nu e bătut în cuie. „Crai Nou” scrie 1950. Marilena Niculiță, muzeografa comunei, spune când „în jurul anului 1950”, când 1948, iar revista „DoR” vorbește de sfârșitul anilor 1950. Un document de epocă nu am găsit în nicio sursă consultată.
Tehnica, în schimb, e limpede și nu e doar vopsea. „S-a făcut un șablon cu modelul dorit, s-a aplicat pe case un strat de ciment și ipsos în relief, s-a pus acest șablon și cu dalta s-a sculptat în ciment”, explica Marilena Niculiță în 2019. Culoarea vine la urmă. De aproape se vede: modelul nu stă pe perete, iese din el. Culorile sunt ale oului încondeiat de aici: negru, roșu, galben, alb și verde.
De la o casă la o comună
Ce a urmat a povestit fiul meșterului, Gheorghe Tomoiagă, revistei „DoR”, în 2019: „El a făcut prima casă, după care s-au ambiționat mulți și atunci nu mai putea tata face față la cerere.” Fiul a urcat pe schelă, după spusele lui, din clasa I. „În clasa a V-a am făcut singur prima casă cu model național.”
Decenii la rând, modelul a trecut așa de la o casă la alta. Apoi a intrat în actele primăriei.
Ciocănești fusese comună până în 1968, când a fost alipită la Iacobeni. A redevenit comună în 2002, prin lege, cu două sate: Ciocănești și Botoș. Primar, din 2002 până în 2012, a fost același Gheorghe Tomoiagă. A murit în 2025.
În 2004, în mandatul lui, comuna s-a declarat singură „comună-muzeu”, prin hotărârea de consiliu local nr. 39. Cât de departe merge hotărârea nu e limpede. Muzeografa spune că s-a cerut „ca oricine care își face o casă nouă să respecte arhitectura locului”. Un studiu publicat în 2020 în revista de geografie a Universității din Suceava scrie că decorul a devenit obligatoriu. „DoR” nota, în 2019, că e o recomandare și că primăria nu leagă de ea autorizația de construcție: îi premia cu 200–250 de lei pe proprietarii care își fac brâie pe casele noi și le dădea vopsea celor care își reîmprospătau casele vechi.
Câte case sunt astăzi decorate nu e ușor de spus. O fișă a comunei, întocmită în primii ani de după reînființare, vorbea de aproximativ 300 de case ornamentate, la 657 de locuințe. Studiul din 2020 număra aproape 400, la 530 de gospodării. În presa locală circulă cifra de peste 600; un inventar public nu am găsit. Modelul a urcat între timp și pe clădirea primăriei, și pe magazinul de la drum.
În aceiași ani a apărut un festival al ouălor încondeiate, ajuns în martie 2026 la ediția a XXI-a, iar din 2007 satul are și un muzeu al lor.
Un muzeu fără gard
„Comună-muzeu” e un titlu pe care satul și l-a dat singur. Lista monumentelor istorice a județului Suceava nu cuprinde nicio casă de aici. Recunoașterile din afară au venit după: în 2014, titlul „Sat cultural al României”, dat de o asociație; la sfârșitul lui 2022, statutul de stațiune turistică de interes local; în 2023, un loc în programul Upgrade al competiției Best Tourism Villages, organizată de agenția de turism a ONU.
Satul mai are o tradiție cu dată de naștere, de data asta la masă. Ciorba ciocăneșteană, cu păstrăv afumat în locul puiului din ciorba rădăuțeană, are în jur de șase ani și un autor cunoscut: părintele Artemie, de la mănăstirea din Botoș. Din 2023 e marcă înregistrată la OSIM, iar oficial se servește doar în comună. Povestea ei e în „Ciorba care nu pleacă din sat”.
La recensământul din 2021, comuna avea 1.427 de locuitori, cu 43 mai mulți decât în 2011.
În piața din centru stă o statuie a lui Ștefan cel Mare. Legenda locului spune că numele satului vine de la meșterii „ciocănari” care i-ar fi făurit armele. Hârtiile sunt mai zgârcite: un document din 31 iulie 1775 pomenește un „Ion Ciocan ot Bistrița, de la Ciocănești”. Primarul de astăzi se numește Radu Ciocan.
Ce era înainte de fațade
Înainte de fațade, valea a trăit din altceva, iar ce a fost se vede în muzeul etnografic al satului. O încăpere e căptușită cu bârne, ca o galerie de mină, cu lampa agățată de un stâlp. Pe alt perete stau fotografii alb-negru cu plute.
Întâi a fost aurul: la 1788, naturalistul Balthasar Hacquet nota că pe Bistrița Aurie se spală aur, între altele „la Ciocănești”. A urmat lemnul. Plutele au coborât pe aici până în 1969; Vasile Ciocan, plutaș din sat, povestea în 2009, la 81 de ani, „Ziarului Lumina” că pornea dimineața pe la șapte și ajungea la Vatra Dornei după-amiaza. La urmă a venit manganul: în 1902, o companie din Budapesta începea cercetări la Ciocănești, iar cariera Colacu – Oița apare într-o hotărâre de guvern din 2006 cu anul încetării 2002.
La mijloc, un război. La începutul lui 1915, „Gazeta Transilvaniei” publica, după informații oficiale venite de la Viena, o listă de jafuri puse pe seama cazacilor: „La Ciocănești mai toate casele au fost devastate.”
Aurul, plutele și manganul au ajuns, pe rând, în muzeu. Fațadele au rămas pe stradă.
La casa Leontinei Țăran, scândurile cerdacului sunt traforate, una câte una, cu găuri rotunde și cu săgeți mici. Cele două covoare stau peste balustradă ca într-o zi de curățenie. Casa e muzeu, dar arată locuită.
